Texte primite de la prietenul meu. Totul este în noi

În ciuda presiunilor la care l-am supus, prietenul meu este consecvent în ideea de a nu i se da numele pe blog. Deocamdată îi respect dorinţa.
TOTUL ESTE IN NOI
Un cersetor statea la marginea unui drum de multi ani. Intr-o zi, trecu pe acolo un strain.
"Te induri sa-mi dai un ban?", murmura mecanic cersetorul, intinzandu-i vechea lui sapca de baseball.
"Nu am nimic sa-ti dau", spuse strainul. "Dar pe ce esti asezat?", intreba acesta.
"Un gunoi", raspunse cersetorul. "E doar o cutie veche. Stau pe ea de cand ma stiu."
"Te-ai uitat vreodata inauntru?", intreba strainul.
"Nu", raspunse cersetorul. "Ce rost are? Nu e nimic in ea."
"Uita-te inauntru", insista strainul.
Cersetorul reusi sa ridice putin capacul. Socat, nevenindu-i sa creada, vazu ca toata cutia era plina cu aur.
Eu sunt strainul care nu are nimic sa va dea si care va spune sa va uitati inauntru. Nu in interiorul unei cutii, ca in parabola, ci undeva mai aproape: in interiorul vostru.
"Dar eu nu sunt un cersetor " - mi se pare ca va aud protestand.
Cei care nu si-au gasit inca adevarata bogatie, care este stralucitoarea fericire a Fiintei si sentimentul profund si indestructibil de pace venit odata cu ea, sunt cersetori, chiar daca detin cele mai mari bogatii materiale. Ei cauta in afara lor farame de placere sau satisfactie, de recunoastere, de siguranta sau de iubire, desi au in sinea lor o comoara care contine nu doar aceste lucruri, ci este infinit mai bogata decat orice le-ar putea oferi lumea.

Trecutul nu-mi foloseste la nimic si rareori ma gandesc la el; cu toate acestea, as vrea sa va spun pe scurt cum am ajuns sa fiu un invatator spiritual si cum a aparut aceasta carte.
Pana la varsta de 13 ani, am trait intr-o stare aproape continua de anxietate, intrerupata de perioade de depresie suicidara. Acum am sentimentul ca vorbesc despre o viata anterioara sau despre viata altei persoane.
Intr-o noapte, la putin timp dupa ce implinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineata cuprins de un sentiment de panica totala. Ma trezisem de nenumarate ori inainte cu acest sentiment , dar de data asta era mai intens ca niciodata. Linistea noptii, contururile vagi ale mobilei in camera intunecata, zgomotul indepartat al trenului care trecea pe langa casa mea – totul parea atat de strain, de ostil si de lipsit de orice sens, incat mi-a produs o aversiune profunda fata de lume. Cel mai odios lucru era, totusi, propria mea existenta. Ce rost avea sa continui sa traiesc cu povara acestei nefericiri? De ce sa continui aceasta lupta permanenta? Simteam cum o profunda dorinta de autodistrugere, de nonexistenta devine mult mai puternica decat dorinta instinctiva de a continua sa traiesc.
"Eu nu ma mai pot suporta pe mine insumi." Acesta era gandul care continua sa se deruleze in mintea mea. Apoi, dintr-o data, am sesizat ciudatenia lui. "Sunt eu o fiinta sau doua? Daca eu nu ma mai pot suporta pe mine insumi, atunci trebuie sa existe doua fiinte in mine: "eu" si "mine insumi", cu care "eu" nu mai pot trai. "Poate ca", m-am gandit eu, "numai una dintre ele este reala." Am fost atat de uimit de aceasta stranie descoperire, incat mintea mea s-a oprit in loc. Eram complet constient, dar nu mai aveam ganduri. Apoi m-am simtit atras in ceeace semana cu un vartej de energie. La inceput a fost o miscare lenta, care apoi s-a accelerat.
Am fost cuprins de o frica intensa si corpul meu a inceput sa tremure. Am auzit cuvintele "nu te impotrivi" ca si cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simteam ca sunt tras intr-un gol.
Ma simteam ca si cum golul se afla mai degraba in mine decat in afara mea. Dintr-o data, nu a mai existat nici urma de frica si m-am lasat sa alunec acest gol. Nu imi amintesc ce s-a intamplat dupa aceea.
Am fost trezit de ciripitul une pasari din fata geamului meu. Nu mai auzisem pana atunci un asa sunet. Aveam inca ochii inchisi si am avut imaginea unui diamant pretios. Da, daca un diamant ar putea scoate un sunet, asa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fara sa ma gandesc, am simtit, am stiut ca este infinit mai multa lumina decat ne dam noi seama. Acea lumina blanda filtrata de draperii era iubirea insasi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat si m-am plimbat prin camera. Am recunoscut camera si mi-am dat seama ca niciodata nu o vazusem cu adevarat pana atunci. Totul era proaspat si pur, ca si cum tocmai ar fi fost creat. Am luat in maini diferite lucruri, un creion, o sticla goala, minunandu-ma de frumusetea si viata care izvorau din ele. In ziua aceea m-am plimbat prin oras cuprins de o uimire profunda fata de miracolul vietii pe Pamant, ca si cum tocmai as fi venit pe lume.
In urmatoarele cinci luni am trait intr-o stare de pace si fericire profunde si neîntrerupte.
Dupa aceea, ea s-a diminuat intrucatva in intensitate sau poate ca asa mi s-a parut mie, pentru ca a devenit starea mea naturala. Puteam sa functionez normal in lume, desi mi-am dat seama ca, orice as fi facut, nu as mai fi putut adauga nimic la ceeace ce aveam deja. Stiam, desigur, ca mi se intamplase ceva extrem de important, dar nu il intelegeam complet.
Abia peste cativa ani, dupa ce am citit texte de spiritualitate si am petrecut mai mult timp cu o serie de maestri spirituali, am realizat ca toti cautau ceea ce mi se intamplase mie. Am inteles faptul ca presiunea intensa a suferintei din noaptea aceea trebuia sa fi fortat constiinta mea sa se retraga din identificarea cu sinele nefericit si extrem de anxios, care este, in ultima instanta, o fictiune a mintii. Aceasta retragere trebuie sa fi fost atat de completa, incat acel sine fals, plin de suferinta, s-a prabusit imediat, ca atunci cand scoatem un dop dintr-o jucarie gonflabila.
Ceea ce a ramas a fost natura mea adevarata ca existenta continua: constiinta in starea ei cea mai pura, inainte de identificarea cu forma. Mai tarziu am invatat sa ma cufund in acea lume interioara atemporala si fara de moarte, pe care o percepusem initial ca pe un gol, si sa raman cpmplet constient. Am trecut prin stari de indescriptibila fericire si sfintenie, fata de care chiar si experienta initiala pe care tocmai am descris-o paleste. A venit un moment cand, pentru o vreme, am ramas fara nimic in plan fizic. Nu aveam relatii sociale, casa, loc de munca, identitate sociala definita. Am petrecut aproape doua luni stand in parc pe banci, in betia celei mai intense fericiri.
Mai tarziu, oamenii veneau din cand in cand la mine si imi spuneau: "Vreau si eu ce ai tu. Poti sa-mi dai si mie sau sa-mi arati cum sa-l obtin si eu?". Iar eu le raspundeam: "Ai deja acest lucru. Dar nu-l poti simti, pentru ca mintea ta face prea mult zgomot". Acest raspuns s-a transformat mai tarziu in cartea pe care o tineti in mana. Inainte sa-mi dau seama, aveam din nou o identitate exterioara. Devenisem un invatator spiritual.