Femeile sunt mai talentate decât bărbaţii aproape în toate domeniile şi au mai multă sensibilitate. Sunt mai adaptate la realitate şi este posibil ca imaginaţia lor să fie mai bogată. În orice caz, îi întrec de departe pe partenerii lor de viaţă în ceea ce priveşte simţul de observaţie. Cei din serviciile secrete sunt mici copii în comparaţie cu fiinţele care ilustrează "eternul feminin". Totuşi, ele n-ar fi bune pentru slujba de spion, fiindcă trăncănesc prea mult... ( E drept că în anumite domenii, bărbaţii se efeminează mental, ajungând la bătrâneţe un fel de babe îmbrobodite : se discută pe la spate, se ponegresc, se arată unul pe altul cu degetul.) După această logică, doamnele ar trebui să fie cei mai buni romancieri. Uneori sunt. Hortensia Papadat-Bengescu a scris la un nivel superior multor "vedete" masculine ale romanului românesc.
Altceva mă interesează însă : în ce măsură relaţiile cu femeile afectează viaţa şi opera unui scriitor. De pildă, în ultima parte a vieţii, Ion Creangă a trăit cu un fel de ţiitoare care s-a grăbit, imediat după moartea povestitorului, să pună pe foc toate manuscrisele rămase. Probabil că le-a folosit şi în alt scop... Foarte mulţi autori au avut relaţii problematice cu femeile pe care le-au iubit sau de care au fugit. Lydia Monolovici i-a torturat pe Anton Holban şi Octav Şuluţiu. Camil Petrescu a plătit scump, la senectute, succesele erotice din tinereţe : tânăra sa soţie i-a făcut viaţa un calvar. Chiar dacă nu a fost căsătorit, Eminescu nu a avut parte de mai multă fericire din partea sexului frumos ( şi puternic, din punctul meu de vedere). Nu vreau să ajung la contemporani, căci ne-am mişca pe un teren alunecos şi am cădea în cea mai urâtă bârfă. Eugen Simion spunea că dacă Marin Preda s-ar fi întins pe canapeaua unui psihanalist, am fi găsit multe chei pentru descifrarea personalităţii sale. Dar psihanaliştii sunt atât de evoluaţi astăzi, încât ar putea da verdicte sigure, bazate numai pe lectura operelor unui condeier...
Nu trebuie să generalizăm în niciun fel. Rebreanu a avut o căsnicie frumoasă, iar soţia i-a fost alături mereu. La fel Blaga. La 60 de ani, Sadoveanu şi-a părăsit familia, pentru o tânără de 20, căreia i-a dedicat şi volumul de versuri DAIM (DOAMNEI ALESE A INIMII MELE ! ). Autorul "Baltagului" a fost un răsfăţat al admiratoarelor... Şi sunt destui cărora femeile iubite le-a ordonat viaţa sau măcar i-a menţinut pe linia de plutire, ca în cazul lui Bacovia. Ion Barbu şi Ion Vinea reprezintă cazul creatorului căzut în cealaltă extremă. Au şi bifat femeile pe care le-au avut. Primul, în jur de 5000, iar cel de-al doilea aproximativ 10 000. Sigur că dragostea nu înseamnă o împerechere animalică, dar nici cei doi poeţi nu vedeau simplist legăturile lor amoroase. Ion Vinea a fost atât de prins de curtarea femeilor, încât abia pe patul de moarte a avut bucuria de a-şi vedea tipărit, datorită eforturilor unor prieteni, primul volum de poezii - esenţial pentru literatura română ! -, "Ora fântânilor".
Aş desprinde câteva idei, în chip de concluzie. Femeile sunt esenţiale în viaţa unui scriitor, fiindcă iubirea ne condiţionează, sub toate formele, modul de viaţă. Rămâne în suspensie întrebarea dacă un scriitor - şi, în general, un artist de vocaţie - este îndreptăţit să-şi întemeieze o familie. Aş zice că mai degrabă nu, ca să se poată dedica în întregime artei lui. Pe urmă, norocul lui în iubire s-ar putea să semene cu al personajului Lefter Popescu, creat de Caragiale : să fie, adică, viceversa... Iarăşi nu trebuie să facem confuzii : căsnicia n-a însemnat nicodată, sută la sută, dragoste... Opinia mea este că, în discutarea acestei probleme, trebuie să separăm opera de om. Când ultimul este nefericit, s-ar putea ca scrierile lui să aibă de câştigat. Unul dintre prietenii mei, întâmplător chiar nepotul lui Marin Preda, îmi spunea, pe vremuri, că unchiul său scria prost atunci când era fericit... Cum ar fi scris Eminescu, dacă ar fi fost sănătos, echilibrat şi cu o căsnicie reuşită ? Să zic că nici Cărtărescu nu mai e geniul cunoscut de când s-a tras la casa lui ? Nu ştiu, nu mă hazardez în afirmaţii necontrolate. Nu este nici aici o regulă. Pentru mine, nefericirea a fost totdeauna o piedică serioasă în scrierea romanelor. E adevărat că pe vremea când scriam poezii, parcă mă ajuta... Parcă, dar nu aş băga mâna în foc... Şi atunci cum este mai bine ? Un singur lucru ştiu : refuzând normalitatea mediocră, rămân la ideea "fixă" că fără puţină nebunie, nici viaţa, nici literatura nu au sens...
P. S. Oricum, scriitorii au nevoie de muze. Chiar dacă ele devin uneori călăi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu