Metafora hanului este foarte potrivită pentru literatură. O spune, printre alţii, Fielding la începutul romanului „Tom Jones”. O carte, spunea scriitorul englez, este ca un han la care trage cititorul. Oaspete fiind, acesta din urmă are dreptul să laude bucatele pe care le primeşte la masă, să se bucure de ele sau să le refuze, în cazul în care nu sunt pe placul său...
Aş zice chiar mai mult. Contează şi ambianţa, şi felul în care eşti servit. Chiar dacă bucatele sunt deosebite, dacă eşti servit în scârbă, aştepţi prea mult sau în han este un zgomot infernal, nu te poţi delecta cu ceea ce ţi se pune pe masă. Sigur că literatura este o hrană spirituală... Sadoveanu care ştia că „mama artei este lenea”, adică desfătarea în tihnă şi contemplarea lumii, a imaginat, în „Hanu-Ancuţei”, un spaţiu magic. Hanul sadovenian este izolat de lumea de afară prin ziduri groase, „de cetate”, iar muşteriii se ospătează, beau vin din belşug şi povestesc... Aş zice că foamea şi setea lor au ca obiect frumuseţea şi libertatea deplină pe care o resimt în cadrul privilegiat al ficţiunii, legându-se direct de istoriile pe care le ascultă sau la narează. Ca şi în „O mie şi una de nopţi”, lumea istorisirilor se sustrage timpului, încremenind într-un paradis atemporal. Este şi literatura una dintre iluziile care ne fac să credem că putem opri sau măcar încetini „marea trecere”.
Neuitatul Valeriu Cristea a scris o carte foarte frumoasă despre "Spaţiul în literatură". Pe mine mă interesează doar spaţiul în care se fabulează. La Gogol, Anton Pann şi în literatura populară se povestea în cadrul unor şezători. Au venit la rând hanul, cafeneaua, berăria - Caragiale ! -, "subterana", bordelul... Acum ar fi timpul clubului... nu neapărat literar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu