Marii actori sunt cei care s-au format în teatru. „Specialiştii” în cinematografie sunt arareori de talia celor care joacă pe scenă. Îl revăd, în „Naşul”, pe Robert De Niro tânăr. Inteligenţa, fragilitatea şi farmecul său îmi amintesc de cineva. De cine oare ? Da, de Ion Caramitru. Am impresia că fizionomiile nu sunt infinite şi că există mai multe variante ale câtorva tipuri fundamentale. Uneori un actor român mă face să mă gândesc la un altul, străin. Şi invers. E vorba de stil, de nuanţe, de gestică. Sunt cazuri în care vocea este esenţială. Îmi vin acum în minte câteva nume între care simt că există afinităţi. Iată-le :
John Gielgud – Radu Beligan
Jeremy Irons – Marcel Iureş
James Dean – Adrian Pintea - Florin Piersic jr.
Walther Matthau – Nicu Constantin
Gerard Depardieu – Claudiu Bleonţ
Charlton Heston- Ovidiu Iuliu Moldovan
Dustin Hoffman – Mircea Diaconu
Marlon Brando - George Constantin
Lawrence Olivier – Richard Burton – Ştefan Iordache...
Unele apropieri sunt disproporţionate. Altele sunt forţate. Totuşi... În două-trei cazuri, românii sunt de departe mai buni. Nu-mi dau seama de cine i-aş putea apropia pe Dinică, Rebengiuc, Al. Pacino, Tom Hanks, Paul Newman... În fond, am comis un abuz : fiecare dintre ei este o personalitate unică, irepetabilă.
Mă întristează faptul că actorii îmbătrânesc şi ei. Deveniţi ei înşişi personaje, ar trebui ca timpul să îi cruţe... Când văd ravagiile senectuţii pe chipul lui George Motoi sau al lui Richard Gere, mă doare sufletul...
Nu ştiam de ce De Niro mi-a devenit antipatic. Mi-am dat seama recent de ce. Vârsta îl face să fie leit unul dintre fraţii Becali. Şi acesta nu este Victor, cel mai simpatic din clan... E unul care îi înjură, îi scuipă şi îi bate cu coji de banane pe moderatorii care sunt atât de fraieri încât să-l invite la emisiunile lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu