Texte primite de la prietenul meu. Totul este în noi

În ciuda presiunilor la care l-am supus, prietenul meu este consecvent în ideea de a nu i se da numele pe blog. Deocamdată îi respect dorinţa.
TOTUL ESTE IN NOI
Un cersetor statea la marginea unui drum de multi ani. Intr-o zi, trecu pe acolo un strain.
"Te induri sa-mi dai un ban?", murmura mecanic cersetorul, intinzandu-i vechea lui sapca de baseball.
"Nu am nimic sa-ti dau", spuse strainul. "Dar pe ce esti asezat?", intreba acesta.
"Un gunoi", raspunse cersetorul. "E doar o cutie veche. Stau pe ea de cand ma stiu."
"Te-ai uitat vreodata inauntru?", intreba strainul.
"Nu", raspunse cersetorul. "Ce rost are? Nu e nimic in ea."
"Uita-te inauntru", insista strainul.
Cersetorul reusi sa ridice putin capacul. Socat, nevenindu-i sa creada, vazu ca toata cutia era plina cu aur.
Eu sunt strainul care nu are nimic sa va dea si care va spune sa va uitati inauntru. Nu in interiorul unei cutii, ca in parabola, ci undeva mai aproape: in interiorul vostru.
"Dar eu nu sunt un cersetor " - mi se pare ca va aud protestand.
Cei care nu si-au gasit inca adevarata bogatie, care este stralucitoarea fericire a Fiintei si sentimentul profund si indestructibil de pace venit odata cu ea, sunt cersetori, chiar daca detin cele mai mari bogatii materiale. Ei cauta in afara lor farame de placere sau satisfactie, de recunoastere, de siguranta sau de iubire, desi au in sinea lor o comoara care contine nu doar aceste lucruri, ci este infinit mai bogata decat orice le-ar putea oferi lumea.

Trecutul nu-mi foloseste la nimic si rareori ma gandesc la el; cu toate acestea, as vrea sa va spun pe scurt cum am ajuns sa fiu un invatator spiritual si cum a aparut aceasta carte.
Pana la varsta de 13 ani, am trait intr-o stare aproape continua de anxietate, intrerupata de perioade de depresie suicidara. Acum am sentimentul ca vorbesc despre o viata anterioara sau despre viata altei persoane.
Intr-o noapte, la putin timp dupa ce implinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineata cuprins de un sentiment de panica totala. Ma trezisem de nenumarate ori inainte cu acest sentiment , dar de data asta era mai intens ca niciodata. Linistea noptii, contururile vagi ale mobilei in camera intunecata, zgomotul indepartat al trenului care trecea pe langa casa mea – totul parea atat de strain, de ostil si de lipsit de orice sens, incat mi-a produs o aversiune profunda fata de lume. Cel mai odios lucru era, totusi, propria mea existenta. Ce rost avea sa continui sa traiesc cu povara acestei nefericiri? De ce sa continui aceasta lupta permanenta? Simteam cum o profunda dorinta de autodistrugere, de nonexistenta devine mult mai puternica decat dorinta instinctiva de a continua sa traiesc.
"Eu nu ma mai pot suporta pe mine insumi." Acesta era gandul care continua sa se deruleze in mintea mea. Apoi, dintr-o data, am sesizat ciudatenia lui. "Sunt eu o fiinta sau doua? Daca eu nu ma mai pot suporta pe mine insumi, atunci trebuie sa existe doua fiinte in mine: "eu" si "mine insumi", cu care "eu" nu mai pot trai. "Poate ca", m-am gandit eu, "numai una dintre ele este reala." Am fost atat de uimit de aceasta stranie descoperire, incat mintea mea s-a oprit in loc. Eram complet constient, dar nu mai aveam ganduri. Apoi m-am simtit atras in ceeace semana cu un vartej de energie. La inceput a fost o miscare lenta, care apoi s-a accelerat.
Am fost cuprins de o frica intensa si corpul meu a inceput sa tremure. Am auzit cuvintele "nu te impotrivi" ca si cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simteam ca sunt tras intr-un gol.
Ma simteam ca si cum golul se afla mai degraba in mine decat in afara mea. Dintr-o data, nu a mai existat nici urma de frica si m-am lasat sa alunec acest gol. Nu imi amintesc ce s-a intamplat dupa aceea.
Am fost trezit de ciripitul une pasari din fata geamului meu. Nu mai auzisem pana atunci un asa sunet. Aveam inca ochii inchisi si am avut imaginea unui diamant pretios. Da, daca un diamant ar putea scoate un sunet, asa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fara sa ma gandesc, am simtit, am stiut ca este infinit mai multa lumina decat ne dam noi seama. Acea lumina blanda filtrata de draperii era iubirea insasi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat si m-am plimbat prin camera. Am recunoscut camera si mi-am dat seama ca niciodata nu o vazusem cu adevarat pana atunci. Totul era proaspat si pur, ca si cum tocmai ar fi fost creat. Am luat in maini diferite lucruri, un creion, o sticla goala, minunandu-ma de frumusetea si viata care izvorau din ele. In ziua aceea m-am plimbat prin oras cuprins de o uimire profunda fata de miracolul vietii pe Pamant, ca si cum tocmai as fi venit pe lume.
In urmatoarele cinci luni am trait intr-o stare de pace si fericire profunde si neîntrerupte.
Dupa aceea, ea s-a diminuat intrucatva in intensitate sau poate ca asa mi s-a parut mie, pentru ca a devenit starea mea naturala. Puteam sa functionez normal in lume, desi mi-am dat seama ca, orice as fi facut, nu as mai fi putut adauga nimic la ceeace ce aveam deja. Stiam, desigur, ca mi se intamplase ceva extrem de important, dar nu il intelegeam complet.
Abia peste cativa ani, dupa ce am citit texte de spiritualitate si am petrecut mai mult timp cu o serie de maestri spirituali, am realizat ca toti cautau ceea ce mi se intamplase mie. Am inteles faptul ca presiunea intensa a suferintei din noaptea aceea trebuia sa fi fortat constiinta mea sa se retraga din identificarea cu sinele nefericit si extrem de anxios, care este, in ultima instanta, o fictiune a mintii. Aceasta retragere trebuie sa fi fost atat de completa, incat acel sine fals, plin de suferinta, s-a prabusit imediat, ca atunci cand scoatem un dop dintr-o jucarie gonflabila.
Ceea ce a ramas a fost natura mea adevarata ca existenta continua: constiinta in starea ei cea mai pura, inainte de identificarea cu forma. Mai tarziu am invatat sa ma cufund in acea lume interioara atemporala si fara de moarte, pe care o percepusem initial ca pe un gol, si sa raman cpmplet constient. Am trecut prin stari de indescriptibila fericire si sfintenie, fata de care chiar si experienta initiala pe care tocmai am descris-o paleste. A venit un moment cand, pentru o vreme, am ramas fara nimic in plan fizic. Nu aveam relatii sociale, casa, loc de munca, identitate sociala definita. Am petrecut aproape doua luni stand in parc pe banci, in betia celei mai intense fericiri.
Mai tarziu, oamenii veneau din cand in cand la mine si imi spuneau: "Vreau si eu ce ai tu. Poti sa-mi dai si mie sau sa-mi arati cum sa-l obtin si eu?". Iar eu le raspundeam: "Ai deja acest lucru. Dar nu-l poti simti, pentru ca mintea ta face prea mult zgomot". Acest raspuns s-a transformat mai tarziu in cartea pe care o tineti in mana. Inainte sa-mi dau seama, aveam din nou o identitate exterioara. Devenisem un invatator spiritual.

Texte primite de la prietenul meu. O postare dedicată Cristianei

O CALATORIE PANA LA LUMINA SI INAPOI
Povestea unei experiente in apropierea mortii, de Mellen-Thomas Benedict
(Death Experience NDE Story of Mellen-Thomas Benedict: “Journey Through the Light and Back”)

In 1982 am murit de cancer in faza terminala. Boala mea era inoperabila si orice fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi facut altceva decat sa ma transforme, din ce in ce mai mult, intr-o leguma. Mi se dadusera intre sase si opt luni de viata.
In anii ‘70 eram o consumatoare ahtiata de informatii, si ma intristam din ce in ce mai mult, din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice si asa mai departe. Asa ca, in lipsa unei baze spirituale, am inceput sa cred ca natura facuse o greseala si ca noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planeta. Percepeam oamenii ca fiind un soi de cancer – si cu asta m-am ales.
Asta mi-a pus capat vietii. Aveti mare grija cum vedeti lumea. Acest lucru se rasfrange asupra voastra, mai ales daca viziunea voastra este negativa. Acest lucru m-a dus pe mine la moarte. Am incercat diverse metode alternative de vindecare, dar nimic nu mi-a folosit.
Asa ca am stabilit ca totul era, de fapt, intre mine si Dumnezeu. Nu ma mai confruntasem niciodata pana acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodata de a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupari spirituale la vremea respectiva, dar am inceput o calatorie, pentru a afla despre spiritualitate si despre modurile alternative de vindecare. M-am apucat sa citesc tot ce se putea despre subiectul respectiv, pentru ca nu voiam sa am vreo surpriza dincolo. Asa ca am inceput sa citesc despre diverse religii si filozofii. Toate erau foarte interesante si mi-au dat speranta ca exista ceva dincolo. Ajunsesem in grija permanenta a unei infirmiere.
Imi amintesc ca m-am trezit intr-o noapte, acasa, pe la 4:30 si am stiut pur si simplu ca asta era.
Asta era ziua in care aveam sa mor. Asa ca mi-am chemat cativa prieteni si mi-am luat la revedere. Mi-am trezit ingrijitoarea si i-am spus. Facusem o intelegere cu ea ca imi va lasa cadavrul in pace sase ore, pentru ca citisem ca se intampla tot soiul de lucruri interesante, atunci cand mori. Am adormit la loc.
Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este inceputul unei experiente tipice in apropierea mortii. Dintr-o data eram perfect constienta – stateam in picioare, dar corpul meu era asezat in pat. In jurul meu era un fel de intuneric. Ma simteam mai vie in afara corpului, decat in viata obisnuita. Totul era atat de viu, incat puteam vedea fiecare camera din casa. Puteam vedea si acoperisul casei, inprejurimile ei si chiar dedesubtul casei.
Era o Lumina care stralucea. M-am intors spre Lumina, care era foarte asemanatoare celei descrise de alti oameni in experientele lor din apropierea mortii. Era atat de minunata. Este tangibila, o poti simti. Este ademenitoare; vrei sa te duci spre ea, asa cum te-ai arunca in bratele tatalui sau mamei tale ideale.
Pe masura ce am inceput sa ma misc catre Lumina, am stiut intuitiv ca daca merg catre Lumina, voi muri. Asa ca mergeam spre Lumina si spuneam: „ Te rog sa astepti un minut; stai doar o secunda. Vreau sa ma gandesc la asta, as vrea sa-ti vorbesc inainte sa plec.” Spre surprinderea mea, in acel punct intreaga experienta s-a oprit. Va puteti controla experienta dupa moarte. Nu va aflati intr-un vartej incontrolabil.
Asa ca dorinta mea a fost respectata si am avut o discutie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Budha, Krishna, mandale, imagini si semne arhetipale. Am intrebat-o: Ce se intampla aici? Te rog, Lumina, explica-mi. Chiar vreau sa stiu care este realitatea situatiei. Nu pot pune exact in cuvinte, pentru ca era un fel de comunicare telepatica.
Lumina mi-a raspuns. Informatia care mi-a fost transferata era ca, in timpul experientei tale dupa moarte, credintele tale sunt cele care dau forma feedback-ului pe care il primesti in fata Luminii. Daca esti budist sau catolic sau fundamentalist, primesti feedback legat de ceea ce era credinta ta. Ai ocazia sa o privesti si sa o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. Dupa cum mi s-a revelat mie Lumina, mi-am dat seama ca ceea ce vedeam cu adevarat era matricea Sinelui nostru Superior.
Cu totii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufleteasca a fiintei noastre. El mi s-a revelat in cea mai adevarata forma energetica a sa. Singurul fel in care il pot descrie cu adevarat este ca
Fiinta Sinelui Superior este mai mult un canal. Nu arata asa, dar este o conexiune directa la Sursa, pe care o avem fiecare dintre noi. Suntem direct conectati la Sursa. Asa ca Lumina imi arata matricea Sinelui Superior. Eu nu eram angajata in nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei stari de fapt imi era dat feedback in timpul experientei mele dupa moarte.
Atunci cand ii ceream Luminii sa ma lamureasca, sa continue sa-mi explice, am inteles ce este matricea Sinelui Superior. Avem o retea in jurul planetei, la care sunt conectate toate Individualitatile Superioare.
Este ca si cum am avea o companie grozava, un nivel urmator, subtil de energie care ne inconjoara, nivelul spritului ca sa spunem asa. Apoi, dupa cateva minute, am mai cerut lamuriri. Chiar doream sa stiu despe ce este vorba in Univers si, de data asta, eram gata sa plec. Am spus: Sunt gata, ia-ma.
Atunci, Lumina s-a transformat in cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodată: o manadala de suflete umane de pe aceasta planeta. Atunci am ajuns la aceasta imagine cu viziunea mea negativa a ceea ce se intampla pe planeta. Asa ca am intrebat Lumina, rugand-o sa ma lamureasca si am vazut, in aceasta mandala magnifica, cat de frumosi suntem cu totii in esenta noastra, in nucleul nostru. Suntem cele mai frumoase creatii.
Sufletul uman, matricea umana pe care o formam impreuna este absolut fantastica, eleganta, exotica, orice. Nu pot spune destul despre felul in care mi s-a schimbat parerea despre Fiintele umane, in acel moment. Am spus: O, Doamne, nu stiam cat suntem de frumosi. La orice nivel, sus sau jos, in orice forma v-ati afla, voi sunteti cea mai frumoasa creatie.
Revelatiile primite de la Lumina continuau fara oprire. Apoi am intrebat Lumina: Asta inseamna ca Omenirea va fi salvata? Atunci, asemenea unei explozii de trambite cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumina a vorbit spunand: Tine minte asta si nu uita niciodata; voi va salvati, voi va rascumparati si voi va vindecati. Ati facut-o intotdeauna. O veti face intotdeauna. Ati fost creati cu puterea de a face asta, inca dinainte de inceputul lumii.
In acea clipa am inteles si mai mult. Am inteles ca AM FOST DEJA SALVATI, si ne-am salvat pe noi insine, pentru ca am fost proiectati sa ne autocorectam asemenea intregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se refera a doua venire. I-am multumit Luminii lui Dumnezeu, din toata inima. Cel mai bun lucru pe care am putut sa-l spun au fost urmatoarele cuvinte simple de multumire: O draga Dumnezeule, draga Universule, draga Sine Superior, Imi Iubesc Viata.
Lumina parea sa ma aspire si mai profund. Era ca si cum Lumina m-ar fi absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat intr-un alt taram, mai profund decat cel precedent si am devenit consienta de ceva mai mult, mult mai mult. Era un suvoi enorm de Lumina, vast si plin, adanc in Inima Vietii. Am intrebat ce era.
Lumina mi-a raspuns: Acesta este FLUVIUL VIETII. Bea din aceasta apa bogata, dupa dorinta inimii. Asa am facut. Am luat inghitituri, una dupa alta. Sa bei Viata insasi! Eram in extaz.
Atunci Lumina a spus: Ai o dorinta. Lumina stia totul despre mine, trecutul, prezentul si viitorul. Da! am soptit.
Am cerut sa vad restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de toate iluziile omenesti. Lumina mi-a spus atunci ca pot sa merg odata cu Suvoiul. Am facut-o si am fost purtata prin Lumina, catre capatul tunelului. Am simtit si am auzit o serie de explozii sonice foarte blande. Ce mai goana!
Dintr-o data mi s-a parut ca sunt lansata de pe planeta, pe acest suvoi de Viata. Am vazut Pamantul disparand. Sistemul solar, in intreaga lui splendoare, a trecut usor pe langa mine si a disparut. Cu o viteza mai mare decat cea a luminii, am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce in ce mai multa cunoastere, pe masura ce inaintam. Am aflat ca aceasta Galaxie si intreg Universul sunt pline de diferite forme de VIATA. Am vazut multe lumi. Vestea buna este ca nu suntem singuri in Univers!
Pe masura ce calatoream pe suvoiul de constienta prin centrul Galaxiei, suvoiul se desfacea in extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerarile Galaxiei, cu toata intelepciunea lor straveche, zburau pe langa mine. Primul gand a fost ca mergeam undeva, chiar calatoream. Dar apoi mi-am dat seama ca, pe masura ce suvoiul se marea, propria mea constienta se extindea si ea, pentru a cuprinde tot ce era in Univers! Toata creatia trecea pe langa mine. Era o minune de neimaginat! Eram cu adevarat un Copil Minune; un prunc in Lumea minunilor!
Atunci m-am regasit intr-o tacere profunda, dincolo de limitele linistii. Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit.
Eram in Vid.
Eram in pre-creatie, inainte de Big Bang (Marea Explozie). Am trecut dincolo de inceputul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibratie. Am fost in Ochiul Creatiei. Am simtit ca atingeam Fata lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur si simplu, am fost una cu Viata si Constienta Absoluta.
Cand spun ca am putut vedea sau percepe vesnicia, spun ca am putut experimenta modul in care Creatia, in intregimea ei, se autogenereaza. Era fara inceput si fara sfarsit. Este un gand care iti extinde mintea, nu-i asa?
Oamenii de stiinta percep Big Bang asemenea unui eveniment unic, ce a dat nastere Universului. Am vazut, in timpul experientei mele de viata dupa moarte, ca Big Bang a fost doar unul dintr-un numar infinit de alte Big Bang-uri care creează, încontinuu si simultan, Universur. Singurele imagini care se pot apropia oarecum de asta, in termeni umani, ar fi acelea create de super computere ce folosesc ecuatii de geometrie a fractalilor.
Oamenii din antichitate stiau toate astea. Ei spuneau ca Dumnezeu crea periodic noi Universuri, expirand si recrea alte Universuri, inspirand. Aceste epoci se numesc Yuga. Stiinta moderna a numit asta Big Bang. Ma aflam in constienta absoluta, pura. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big Bang sau Yuga, cum se creau si se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, in toate. Am vazut ca absolut fiecare particica a creatiei are, la randul sau, puterea de a crea. Este foarte dificil de explicat. Inca nu am cuvinte sa o descriu.
Mi-au trebuit ani intregi, dupa ce m-am intors din experienta mea in preajma mortii, sa asimilez orice fel de cuvinte care sa descrie experienta Vidului. Pot sa va spun acum numai atat: Vidul este mai putin decat nimic si totusi, mai mult decat orice exista! Vidul este zero absolut, haosul ce da nastere tuturor posibilitatilor. Este Constienta Absoluta, cu mult mai mult decat Inteligenta Universala.
Vidul este golul sau nimicul dintre manifestarile fizice. Este SPATIUL dintre atomi si componentele lor. Stiinta moderna a inceput sa studieze acest spatiu. Ea il numeste punctul Zero. Ori de cate ori se incearca sa fie masurat, instrumentele depasesc scala, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Pana acum nu a fost gasita o modalitate de a masura, cu precizie, infinitul. In corpul vostru si in Univers exista mai mult spatiu zero, decat orice altceva!
Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atat de plin de energie, un alt fel de energie care a creat tot ceea ce suntem. Totul, incepand de la Big Bang este vibratie, de la primul Cuvant care este prima vibratie. Biblicul EU SUNT in realitate are un semn de intrebare dupa el. EU SUNT – Ce sunt eu? Astfel, creatia lui Dumnezeu exploreaza Sinele lui Dumnezeu, in orice fel posibil, intr-o explorare continua prin fiecare dintre noi. Am inceput sa vad, in timpul experientei mele in preajma mortii, ca tot ceea ce este, este Sinele, literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea stie Dumnezeu, chiar si atunci cand cade o frunza. Lucrul acesta este posibil, pentru ca oriunde te-ai afla, este centrul Universului. Oriunde se afla orice atom, acela este centrul Universului. Exista Dumnezeu in asta si Dumnezeu in Vid.
Atunci cand exploram Vidul, in timpul experientei mele in preajma mortii, si toate acele Yuga sau creatii, ma aflam complet in afara timpului si spatiului, asa cum le cunoastem noi. In aceasta stare extinsa am descoperit ca, de fapt, creatia este Constienta Absoluta
Pura, sau Dumnezeu, care vine in Experienta Vietii, asa cum o stim noi. Vidul insusi este lipsit de experienta. Este inaintea vietii, inainte de prima vibratie. Dumnezeirea inseamna mai mult decat Viata si Moarte. Prin urmare, exista chiar mai mult de experimentat in univers, decat Viata si Moartea!
Cand am inteles acest lucru, terminasem cu Vidul si doream sa ma intorc la Creatia sa, sau Yuga. Parea lucrul cel mai normal de facut. Atunci m-am intors brusc prin cea de-a doua Lumina, sau Big Bang, si am auzt mai multe explozii de catifea. Am mers pe suvoiul constientei, inapoi prin intreaga Creatie, si ce mai calatorie a fost! Supraaglomerarile Galaxiilor au trecut prin mine, aducandu-mi si mai multa intelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre, care este o gaura neagra. Gaurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare ale Universului.
Stiti ce se afla de cealalta parte a unei gauri negre? Noi suntem; Galaxia noastra, care a fost reprocesata dintr-un alt Univers. In intreaga ei configuratie energetica, Galaxia arata asemenea unui oras fantastic al luminilor. Toata energia de pe aceasta parte a Big Bang-ului este Lumina. Fiecare subatom, atom, stea, planeta, chiar si constienta insasi, sunt alcatuite din Lumina si au o frecventa. Lumina este viata. Totul este alcatuit din Lumina, chiar si pietrele. Asa ca totul este viu. Totul este alcatuit din Lumina lui Dumnezeu; totul este foarte inteligent.
Atunci cand eram purtata pe suvoi, am putut vedea, in cele din urma, ca se apropia o Lumina imensa. Am stiut ca era Prima Lumina; Matricea Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, intregul nostru Sistem Solar a aparut in Lumina, insotit de una dintre exploziile acelea de catifea.
Am putut vedea toata energia pe care o genereaza acest Sistem Solar si este un spectacol incredibil de Lumina! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru Solar, asemenea tuturor corpurilor ceresti, genereaza o matrice unica de Lumina, sunet si energii vibrationale. Civilizatiile avansate de pe alte sisteme stelare pot detecta in Univers Viata, asa cum o stim noi, dupa amprenta energetica si vibrationala a matricei. Este o joaca de copii. Copilul minune al Pamantului (Fiintele umane) face chiar acum o gramada de zgomot, asemenea copiilor care se joaca in curtea Universului.
Lumina mi-a explicat ca nu exista moarte; suntem Fiinte nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am inteles ca facem parte dintr-un sistem natural viu, care se recicleaza permanent. Nu mi s-a spus niciodata ca trebuie sa ma intorc. Am stiut ca va trebui. Era firesc, dupa tot ceea ce am vazut in timpul exeperientei mele in preajma mortii.
Nu stiu cat timp am fost cu Lumina, in timp uman. Dar a venit un moment in care am inteles ca toate intrebarile mele isi primisera raspuns si ca intoarcerea mea era iminenta. Cand spun ca toate intrebarile mele capatasera raspuns dincolo, chiar asta vreau sa spun. Toate intrebarile mele au primit raspuns. Fiecare om are o viata diferita si intrebari diferite, la care cauta raspuns. Unele dintre intrebarile noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi exploreaza acest lucru pe care il numim Viata, in felul sau personal unic. Asa se intampla cu orice forma de viata, de la munti, la fiecare frunza, din fiecare copac.
Acest lucru este foarte important pentru noi ceilalti din acest Univers. Pentru ca totul contribuie la Imaginea Generala, la deplinatatea Vietii. Noi suntem literalmente Dumnezeu care exploreaza Sinele lui Dumnezeu, intr-un Dans infinit al Vietii. Unicitatea noastra sporeste intreaga Viata.
Cand am inceput intoarcerea catre ciclul vietii, nu mi-a trecut nicio clipa prin minte, nici nu mi s-a spus, ca ma voi intoarce in acelasi trup. Am avut incredere deplina in Lumina si in procesul Vietii. Atunci cand suvoiul s-a unit cu marea Lumina, am cerut sa nu uit niciodata revelatiile si sentimentele legate de ceea ce am invatat dincolo.
A urmat un da. Am simtit cum sufletul imi era sarutat.
Apoi am fost dusa inapoi prin Lumina, in taramul vibrational. Intregul proces s-a inversat, cu si mai multe informatii care mi-au fost transmise. M-am intors acasa si mi s-au dat lectii din experienta mea in preajma mortii, legate de mecanica reincarnarii. Mi s-au dat raspunsuri la toate micile mele intrebari: Cum se face asta? Cum se face ailalta? Am stiut ca ma voi reincarna.
Pamantul este un mare procesor de energie si constiinta individuala evolueaza dinspre el, in fiecare dintre noi. Ma gandeam la mine ca fiind om pentru prima data, si eram fericita sa fiu asa. Din ceea ce am vazut, as fi fericita sa fiu si un atom in acest Univers. Un atom. Asa, ca sa fiu partea umana a lui Dumnezeu – asta este cea mai minunata binecuvantare. Este o binecuvantare dincolo de orice ne inchipuim noi ca poate fi o binecuvantare. Pentru fiecare dintre noi, sa fim partea umana a acestei experiente este ceva teribil si magnific. Fiecare dintre noi, oriunde si oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvantare pentru planeta, exact in locul in care se afla.
Am trecut prin reincarnare, asteptandu-ma sa ajung un bebelus undeva. Dar mi s-a dat o lectie despre cum evolueaza identitatea si constienta individuala. Am fost atat de surprinsa, cand am deschis ochii. Nu stiu de ce, pentru ca o intelesesem, dar a fost totusi o surpriza atat de mare sa ma intorc in acest corp, inapoi in camera mea, cu cineva care ma privea, plangand in hohote. Era infirmiera mea. Ea renuntase la o ora si jumatate dupa ce ma gasise moarta. Corpul meu era rigid si inflexibil. S-a dus in cealalta camera. Atunci m-am trezit si am vazut lumina afara. Am incercat sa ma ridic si sa ma duc spre ea, dar am cazut din pat. Infirmiera a auzit zgomot si a venit in fuga, si m-a gasit pe podea.
Cand mi-am revenit, am fost foarte surprinsa si, in acelasi timp, plina de veneratie fata de ceea ce mi se intamplase in timpul experientei mele in preajma mortii. La inceput, toate amintirile calatoriei mele pe care le am acum, nu existau. Continuam sa alunec din lumea asta si intrebam intr-una: Traiesc? Lumea asta parea mai ireala decat cealalta. In trei zile ma simteam din nou normal, mai clara si totusi diferit de felul in care ma mai simtisem vreodata in viata. Amintirile experientei mele au revenit mai tarziu. Nu vedeam nimic rau in nicio Fiinta umana pe care o cunoscusem vreodata. Inainte, eram cu adevarat plina de judecati. Credeam ca multi oameni erau ratati. De fapt, credeam ca toti, in afara de mine, erau niste ratati. Dar am scapat de toate astea, acum.
In timpul experientei mele, a trebuit sa cobor in ceea ce voi toti ati putea numi Iad si a fost foarte surprinzator. Nu am vazut Satana sau raul. Coborarea mea in Iad a fost o coborare in mizeria umana obisnuita a fiecarei persoane,in ignoranta si intunericul lipsei de cunoastere. A parut ca o eternitate jalnica. Dar fiecare dintre milioanele de suflete din jurul meu avea o mica stea de Lumina, care ii era tot timpul la dispozitie. Dar nimeni nu parea sa-i acorde atentie. Erau atat de prinsi in propria durere, trauma si suferinta. Dar, dupa ceea ce a parut o eternitate, am inceput sa chem Lumina aceea, asemenea unui copil care isi striga parintii in ajutor.
Atunci, Lumina s-a deschis si s-a format un tunel care a venit direct la mine si m-a izolat de toata frica si durerea. Asta este, in realitate, Iadul. Asa ca, ceea ce facem este sa invatam sa ne tinem de mana, sa ne apropiem. Portile Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de maini si vom pasi impreuna, afara din iad. Lumina a venit la mine si s-a transformat intr-un Inger auriu, imens. Am spus: Esti Ingerul Mortii? Mi-a transmis ca era suprasufletul meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastra. Apoi am fost dusa la Lumina.
Curand, stiinta noastra va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i asa? Descoperim acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtila, sau la energia spiritului. Fizicienii folosesc aceste acceleratoare de particule, pentru a zdrobi atomii si a vedea din ce sunt formati. Au ajuns pana la nivelul quarcilor si asa mai departe. Ei bine, intr-o buna zi vor ajunge pana la nimicul care tine totul laolalta si il vor numi… Dumnezeu. De abia acum incepem sa intelegem ca si noi cream, pe parcurs. Cand am vazut vesnicia, in timpul experientei mele, am ajuns pe un taram in care exista un punct in care transmitem intreaga cunoastere si incepem sa cream urmatorul fractal, urmatorul nivel. Avem puterea de a crea, pe masura ce exploram. Si acesta este Dumnezeu, care se extinde prin noi.
De la intoarcerea mea, am trait experienta Luminii in mod spontan si am invatat cum sa ajung in acel spatiu, aproape oricand in timpul meditatiei mele. Fiecare dintre voi poate face asta. Nu este nevoie sa muriti, sau sa aveti o experienta in preajma mortii, pentru a face acest lucru. Sunteti dotati pentru asta, aveti deja tot ce va trebuie. Corpul este cea mai minunata Faptura de Lumina din cate exista. Corpul este un Univers de Lumina incredibila. Spiritul nu ne forteaza sa dizolvam acest corp. Nu asta se intampla. Nu mai incercati sa deveniti Dumnezeu; Dumnezeu devine voi. Aici.
L-am intrebat pe Dumnezeu: Care este cea mai buna religie de pe planeta? Care este cea corecta? Si Dumnezeirea a spus, cu multa iubire: Nu-mi pasa. A fost o gratie incredibila. Cand Dumnezeirea a spus nu-mi pasa, am inteles imediat ca noua trebuie sa ne pese. Este important pentru ca noi suntem Fiintele carora le pasa. Are importanta pentru noi, iar in asta rezida importanta. Ceea ce aveti este ecuatia energiei in spiritualitate. In cele din urma, Dumnezeirii nu ii pasa daca esti protestant, budist sau orice altceva. Toate reprezinta fatetele unui intreg. Mi-as dori ca toate religiile sa-si dea seama de asta si sa se lase unii pe altii in pace. Nu inseamna sfarsitul fiecarei religii, ci faptul ca vorbim despre acelasi Dumnezeu. Traiti si lasati-i si pe altii sa traiasca. Fiecare are o alta viziune. Si toate fac parte din imaginea globala; toate sunt importante.
Am trecut dincolo, in timpul experientei mele in preajma mortii, plina de temeri legate de deseurile toxice, rachetele nucleare, cresterea exploziva a populatiei si de distrugerea padurii amazoniane. M-am intors, iubind fiecare problema. Iubesc deseurile nucleare. Iubesc norul urias in forma de ciuperca; acesta reprezinta cea mai sfanta mandala care am manifestat-o pana acum, ca un arhetip. El, mai mult decat orice religie si filozofie de pe Pamant, ne-a adus impreuna, dintr-o data, la un nou nivel al constientei. Stiind ca am putea arunca planeta in aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizam in cele din urma ca poate ne aflam cu totii aici, impreuna.
Pentru o perioada au trebuit sa puna mai multe bombe, pentru ca sa ne faca sa intelegem. Atunci am inceput sa spunem: nu mai vrem asa ceva. Acum ne aflam, de fapt, intr-o lume mai sigura decat a fost ea vreodată si va deveni si mai sigura. Asa ca, m-am intors din experienta mea in preajma mortii, iubind deseurile toxice, pentru ca ne fac sa ne apropiem unii de altii. Aceste lucruri sunt atat de mari. Dupa cum ar putea spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea sufletului. Avem raspunsuri de dimensiunea sufletului? DA!
Taierea padurii amazoniene va incetini si, in cincizeci de ani de acum incolo, vor fi mai multi copaci pe planeta, decat au fost in multa vreme. Daca va ocupati de ecologie, faceti-o in continuare; sunteti acea parte din sistem care devine constienta. Faceti-o cu toata puterea, dar nu fiti deprimati. E o parte din ceva mult mai mare.
Pamantul se afla in procesul domesticirii sale. Nu va mai fi niciodata un loc atat de salbatic, cum era altadata. Vor ramane locuri salbatice marete, rezerve in care natura sa prospere. Gradinaritul si rezervele vor constitui preocuparile viitorului. Cresterea populatiei ajunge foarte aproape de gama optima de energie, care sa determine o schimbare a constientei. Aceasta schimbare in constienta va conduce la schimbari in domeniul politicii, banilor si energiei.
Dupa moarte, trecand prin experienta mea in preajma mortii si intorcandu-ma, respect cu adevarat viata si moartea. In experientele noastre cu ADN ul s-ar putea sa fi deschis poarta unui mare secret. In curand vom putea trai cat de mult vrem sa traim in acest corp.
Dupa ce veti fi trait in jur de 150 de ani, veti simti intuitiv ca vreti sa schimbati canalele. Sa traiesti o vesnicie intr-un singur trup, nu este la fel de creativ ca si reincarnarea, ca si transferul energiei in acest vortex fantastic de energie in care ne aflam. Vom vedea cu adevarat intelepciunea Vietii si mortii si ne vom bucura de ea. Dupa cum stau lucrurile, suntem deja in viata, dintotdeauna.
Acest corp in care va aflati a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un suvoi de Viata care isi are originea la Marea Explozie (Big Bang) si chiar dincolo de ea.
Acest corp da viata vietii urmatoare, cu energie densa si subtila.
Acest corp a fost deja viu, de o vesnicie.

Texte primite de la un prieten. Anecdote

Încep astăzi să postez o serie de texte primite de la un admirabil prieten, care a insistat să nu-i dau numele. Este un om cu totul deosebit, superior mie în multe privinţe. Din punctul meu de vedere, el este un spirit foarte evoluat. De aici, altruismul, blândeţea, discreţia şi înclinaţia lui pentru un anumit tip de lecturi. Voi mai vorbi despre el.


FEMEILE ÎŞI FAC TREABA MAI BINE DECâT BĂRBAŢII

CIA caută să angajeze un agent-asasin. La sfârşit, ramân trei finalişti:
doi bărbaţi şi o femeie.
Testul final. Primul bărbat este dus lânga o uşa , i se dă un pistol
şi i se spune că dincolo de
această uşă , pe un scaun, se află soţia lui.
- Ucide-o!
- Glumiţi?! Nu-mi pot ucide nevasta!
- Atunci nu este o slujbă pentru tine!
Al doilea bărbat primeşte aceleaşi instrucţiuni, intră în cameră şi
dupa cinci minute de linişte,
iese afară plângând:
- Am încercat, dar mi-e imposibil...
Vine rândul femeii. I se spune ca trebuie să-si omoare bărbatul. Ia
pistolul şi intră în cameră. Se aud
mai multe împuşcături, apoi strigăte, trosnete, lovituri în pereţi.
După zece minute, se face linişte,
iar femeia iese obosită si transpirată:
- Pistolul avea gloanţe oarbe. A trebuit să-l omor cu scaunul!
MORALA: Angajaţi femei! Îşi fac treaba mai serios decât barbaţii!

CÂT DE MULT ÎŢI DOREŞTI IUBIREA IDEALĂ?

Îţi propun o dilemă etică şi morală, care se foloseşte în interviurile
de angajare. Rezolvarea problemei necesită gândire laterală şi...
stabilirea clară a priorităţilor personale.

PROBLEMĂ
Conduci automobilul tău Sport, de două locuri, într-o noapte cu o furtună
teribilă. Treci pe lângă o staţie de autobuz, unde se află trei persoane
aşteptând:
1. O bătrână bolnavă pe moarte;
2. Un vechi prieten, care, cândva, ţi-a salvat viaţa;
3. Femeia visurilor tale sau bărbatul ideal.
Pe cine ai lua in automobilul tău, ţinând cont că nu ai decât un
singur loc, doar pentru un pasager?
Variante de alegere.
Ai putea lua bătrâna, pentru că este pe moarte şi trebuie salvată prima.
Sau ai putea lua prietenul care ţi-a salvat viaţa, pentru că ai o
obligaţie faţă de el. În plus, ţi-e prieten, nu?
La fel de adevărat este că, dacă alegi una dintre variantele de mai sus,
e posibil să nu mai reîntâlneşti niciodată femeia visurilor tale sau
bărbatul ideal.

Gândeşte-te bine înainte de a răspunde.
Abia după ce dai un răspuns citeşte mai departe.

Un candidat, într-un astfel de interviu, a fost angajat dintre 200 de
concurenţi, pentru magnificul – şi în acelaşi timp izbitor de simplul
– său răspuns.
"Aş da cheile maşinii prietenului meu şi l-aş ruga să ducă bătrâna la
spital; în timpul acesta, eu aş rămâne să aştept autobuzul, împreună
cu femeia visurilor mele".

P.S. În ceea ce mă priveşte, eu, Şerban Tomşa, sunt atât de prost şi de impresionabil, încât aş fi luat-o pe bătrână în maşină, pentru a o duce la spital şi aş fi chemat un taxi, rugându-l pe prietenul meu, cu deplină încredere, să o conducă acasă pe femeia visurilor mele... Ceea ce ţine de vis este totdeauna periculos...

O idee

Un om politic a mai lansat o idee : în învăţământ, profesorii trebuie să fie plătiţi după performanţe. Just ! Cum să plăteşti pe cineva care nu are rezultate ? Opinia aceasta ridică, totuşi, câteva probleme :
1. De ce numai în învăţământ să se procedeze aşa ?
2. Cine şi după ce criterii va "măsura " performanţele ?
Te pomeneşti că unul, competent, munceşte şi zece incompetenţi îl evaluează. La sportivi, lucrurile sunt clare. Dar în învăţământ ? Dacă un profesor foarte bun predă într-un sat modest, unde elevii nu sunt interesaţi de carte, este normal ca el să nu fie plătit corespunzător. Însă e vina lui ? Şi care este soluţia, în condiţiile în care acolo nu se va mai duce nimeni să predea, din moment ce nu este recompensat corespunzător ? Să fie desfiinţate şcolile ? Sau cadrele să fie remunerate după numărul purtat la pantofi sau după lungimea... nasului ? În această logică propun salarizarea şi altor categorii socio-profesionale după diferite criterii :
- Politicienii - după cât de mult dorm în Parlament şi după cât de gros sforăie ;
- Medicii - după câţi viruşi contractează, în spitale, de la pacienţi ;
- Şoferii - după numărul amenzilor primite ;
- Funcţionarii - după lungimea cozilor din faţa ghişeelor ;
- Judecătorii şi avocaţii - după câte ameninţări primesc din partea criminalilor ;
- Poliţiştii - după numărul de agresiuni suportate din partea infractorilor eliberaţi de judecători.
- Profesorii - după înjurăturile pe care li le adresează foştii elevi.
Propun, de asemenea, ca doctoratele să fie acordate în funcţie de volumul dosarelor depuse la secretariatele diferitelor facultăţi...
Ca să plăteşti oamenii după "performanţe", e necesar să creezi un cadru social care să facă posibilă funcţionarea principiului. Să-i dai, adică, celui evaluat posibilitatea de a face lucruri deosebite. Altminteri e ca şi cum te-ai duce într-un dispensar comunal şi ai spune celor de acolo :
- Dacă nu faceţi 100 de operaţii pe creier săptămânal, nu vă mai primiţi salariile.
Sau ai spune unui cal obosit şi înfometat :
- Dacă nu prinzi viteza unui Ferrari, nu mai primeşti niciun pai de mâncare...
Şi cine va decide ce "performanţe" au făcut Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia ? Dar Elena Udrea ?
De fapt, nu ştiu cum se întâmplă, dar în România toate ideile nobile sunt discreditate când sunt puse în practică. Sunt aplicate pe dos şi sunt valabile numai pentru unii. Ceilalţi sunt... mai egali, precum porcii lui Orwell...

Jos pălăria, Dinamo !

Trăiesc într-un mediu în care oamenii nu ştiu să-şi ceară scuze. Oamenii fac bădărănii unii faţă de alţii, dar nu fac un pas înapoi. Obişnuit cu comportamentul unor bărbaţi ca Ion Stratan, mi-am cerut iertare de câte ori am greşit faţă de cineva. Şi am avut numai de pierdut, fiindcă mulţi au crezut că este vorba de laşitate sau de ... nebunie. Când ai coduri de comportament şi de comunicare total diferite de grobianisnul curent, poţi fi luat de nebun. Dar nu mi-a păsat.
Acum, când jucătorii lui Dinamo şi-au dat sufletul pe teren, întorcând o situaţie imposibilă, mă plec în faţa lor şi le spun : "Iertaţi-mă, băieţi !"
Am fost impresionat teribil de eroismul lui Matache şi Andrei Cristea, am admirat tenacitatea lui Marius Niculae şi Torje şi am tremurat de emoţie până în ultima clipă a meciului, când portarul nostru a întregit miracolul... În treacăt fie spus, m-am prefăcut că nu observ lenea perseverentă a lui Zicu şi Niculescu...
Gigi Becali a demonstrat şi el că este un român adevărat. Şi nici cu pluta nu este dus. Are un mod al lui de a judeca lucrurile, se aprinde uşor, dar arată mereu că sângele apă nu se face. Aşa că mă înclin şi în faţa patronului stelist.
Bravo, Becali, felicitări, Dinamo !

Adio, Dinamo Bucureşti !

"Ţin" cu echipa de fotbal cu numele de mai sus de mai multe decenii. Nu spun de când, pentru că nu-mi vine să cred că am ajuns la vârsta pe care o am acum. Mintea mi-a rămas însă în copilărie... De-a lungul anilor am văzut că mulţi oameni simpatici sunt fanii acestui club sportiv : Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Bitman, Tudor Chirilă, Ştefan Bănică jr. S-ar părea că este, în sânul acestei grupări, o atmosferă plină de umanitate, în care solidaritatea şi alte valori morale sunt la loc de cinste. Dinamoviştii plecaţi departe se întorc totdeauna acasă. O notă bună este că Dinamo n-a stricat niciodată jucători de valoare, precum alte cluburi.
Am recunoscut totdeauna că Steaua a jucat mai artistic decât Dinamo. De pildă, între Barcelona şi Real Madrid, am preferat mereu prima grupare, care posedă un joc mai fantezist. Îmi mai plac Manchester, Liverpool, Arsenal Londra şi deloc Chelsea. În logica lucrurilor, ar fi trebuit să simpatizez cu formaţia din Ghencea. Şi totuşi...
Ştiu că Dinamo a avut cele mai bune "vârfuri" din fotbalul românesc - Frăţilă, Dumitrache, Dudu Georgescu, Cămătaru -, în timp ce Steaua a avut cei mai mari portari.
De câţiva ani însă, echipa de fotbal s-a prăbuşit total. Dacă aş spune adevărul, aş zice că acest club este condus de un grup de comici. Dar nu vreau să jignesc pe nimeni. Acţionarii sunt sufletişti, generalii sunt ţanţoşi şi nu lipseşte nici marele filosof la fotbalului, improvizat dintr-un fost jucător, prieten cândva cu prozatorul Fănuş Neagu şi cu legendarul cântăreţ Dan Spătaru. ( Fănuş a scris, în amintirea acelor ani de glorie, romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe". Personajele principale sunt scriitorul Ramiţki, cântăreţul Radu Zăvoianu şi fotbalistul Eduard Valdara... ) S-ar părea că niciunul dintre dinamovişti nu se pricepe la fotbal : să cumpere, adică, nişte jucători de valoare şi un antrenor care să poată întocmi o strategie de joc câştigătoare. Aşa se face că Dinamo a ajuns o turmă de puturoşi care abia se mişcă pe teren şi nu pot băga mingea în poartă nici cu mâinile. La vârsta mea şi fără să mă antrenez, cred că m-aş deplasa mai uşor decât porcii ăştia puşi la îngrăşat de acţionari.
Contraperformanţele fotbaliştilor de la Dinamo au atins pragul cel mai de jos care s-ar fi putut închipui. Nu ştiu când se vor mai ridica din ţărână. Îmi pare rău, dar aceşti băieţi pe care i-am iubit m-au făcut să sufăr prea mult. Aşadar, adio, Dinamo Bucureşti !

Doi scriitori, aceeaşi temă

"Lolita" lui Nabokov şi "O dragoste" a lui Dino Buzzati evocă dragostea unui bărbat matur faţă de o minoră. Sunt şi diferenţe. Minora lui Buzzati este o prostituată, iar bărbatul este aproape bătrân, urât şi fără pic de farmec. Lolita pare o fată normală, dar, ca şi Adelaide, este capricioasă, imprevizibilă, egoistă, imposibil de controlat. Personajul masculin al lui Nabokov este în puterea vârstei, chipeş, plin de vitalitate.
Voi remarca două lucruri. Tema i se potriveşte mai bine lui Nabokov, al cărui scenariu epic curge firesc şi captivant. Pe Buzzati nu-l prinde realismul psihologic.
Dezamăgitor este italianul şi în "Marele portret" şi acest lucru lucru îmi confirmă o idee - fixă ! - care mă urmăreşte de mulţi ani. Cu excepţia lui Dostoievski şi Cehov, care au scris numai capodopere, niciun scriitor din lume nu a produs mai mult de două-trei cărţi mari. ( Am putea, la rigoare, să mai includem în grupul scriitorilor desăvârşiţi pe Shakespeare, Flaubert, Gogol şi Tolstoi... ) În cazul lui Buzzati, rămân inegalabile povestirile, "Deşertul tătarilor", "Barnabo, omul munţilor" şi "Secretul pădurii bătrâne."
O problemă serioasă pe care o putem ridica este câtă sexualitate, câtă violenţă şi câte anomalii suportă esteticul. Nu există, în "Lolita", o formă de pedofilie ? Şi nu cumva "Portocala mecanică" a lui Anthony Burgess iese din spaţiul literaturii ? Care sunt factorii care fac ca romanele lui Henry Miller şi Charles Bukowski, "Cimitirul Buna-Vestire" de Tudor Arghezi, "Povestea poveştilor" şi "Povestea lui Ionică cel Prost" de Ion Creangă şi unele pasaje din "Orbitor" de Mircea Cărtărescu să nu fie pornografie ? Ar fi prea simplu să răspundem : valoarea artistică foarte ridicată a textelor respective.

P.S. Mă gândesc cum ar fi arătat un roman scris de Cehov sau de Caragiale.

O temă literară de doi lei

Tehur încremeni, nevenindu-i să creadă ceea ce auzea. Bătrânul era socotit de toată lumea un înţelept, dar cuvintele lui păreau nelalocul lor.
- Să nu faci nimănui nici rău, nici bine, spuse el.
- Bine, dar...
- Stai să-ţi explic. Să spunem că tu prestezi gratuit un serviciu cuiva. În primul rând, ţi-i vei face duşmani pe toţi cei cărora le-ai luat sau le vei lua bani pentru munca ta. În al doilea rând, cel pe care l-ai ajutat va aştepta în continuare să faci pomeni. În al treilea rănd, tu vei aştepta recunoştinţă din partea omului căruia i-ai întins o mână. Dacă asta nu se va întâmpla, te vei mânia, cum va face şi beneficiarul generozităţii tale, în cazul în care sprijinul binefăcătorului va înceta. Pe urmă, sunt inşi orgolioşi care, deşi au apelat la tine, nu te vor ierta niciodată, căci i-ai umilit cu altruismul tău... Ajungi la conflicte şi la duşmănii incredibile...
- Dar...
- Taci, că n-am terminat. Principiul serviciu contra serviciu nu este viabil, fiindcă unul dintre parteneri va da mai mult decât celălalt. Şi, oricum, fiecăruia i se va părea că a făcut mai multe lucruri bune decât partenerul său şi îşi va scoate dator tovarăşul.
- Şi atunci care este soluţia ?
- Soluţia este să fii pios, să-i ajuţi dezinteresat pe toţi, fără nicio răsplată, cum făcea, ca medic, poetul Vasile Voiculescu. Vei umbla în zdrenţe şi va râde toată lumea de tine. A doua posibilitate este să te orientezi după ideea muncii pentru plată : să trudeşti cât mai puţin, pe bani cât mai mulţi şi să plăteşti cât mai puţin muncile cele mai grele. Vei ieşi în câştig şi toată lumea te va respecta.
- Dar binele, prietenia...
- Le vei obţine dacă ai bani mulţi. Nu vezi că totul este o negustorie la o tarabă urât mirositoare ? Până şi metabolismul este tot un schimb de materie cu mediul înconjurător...
- Şi atunci ce rol mai are credinţa ?
- Aici ai dreptate. Cu Dumnezeu nu poţi face niciun fel de comerţ. Iar dacă El te iubeşte, poţi ocoli toate meschinele pieţe ale vieţii...

Nu trageţi în pisici !

O săptămână întreagă, anumite televiziuni au dat continuu pe post imagini cu nişte biete pisicuţe care furaseră de pe rafturile unui supermarket un pachet cu carne. Isterie, indignare, tămbălău, reclamaţii, controale, medici cu păreri catastrofice...Nici dacă ar fi apărut ciuma bubonică pe străzile capitalei, nu s-ar fi făcut atâta scandal ! Acum un isteţ a filmat o pisică într-un spital. Şi demenţii ştirilor au reînceput ! ( Fac eforturi supraomeneşti să nu jignesc pe nimeni, dar dacă sunt agresat verbal în repetate rânduri, reacţionez pe măsură. )Sigur că nu este bine ca o pisică să apară acolo, dar trebuie să spun că aceste fiinţe nu sunt atât de periculoase. Pisica nu a contaminat toată carnea ambalată din magazin şi nu a îmbolnăvit pe nimeni în spital. Reamintesc că eminentul muzician şi intelectual Iosif Sava a murit în mod absurd, fiindcă pereţii unui spital în care se operase erau "cultivaţi" cu microbi rezistenţi la cele mai puternice antibiotice. Dar agenţii patogeni nu fuseseră aduşi de pisici . Câteva lucruri vreau să subliniez.
În primul rând, felinele sunt printre cele mai graţioase şi mai afective fiinţe de pe planetă. Ca şi câinii, ele ar trebui să beneficieze de adăposturi speciale, să fie tratate şi adoptate. E normal şă le îngrijim şi să le iubim. Chiar dacă nu sunt comestibile ! A le privi cu oroare înseamnă a ne întoarce în Evul Mediu, când pisicile erau arse de vii.
În al doilea rând, informaţiile despre pisicile cu pricina reprezintă mostre de cum se face gazetăria în România. Nişte analfabeţi, lipsiţi de educaţie şi de ruşine, prind de coadă un filmuleţ sau un zvon şi nu-i mai slăbesc pe cititori sau telespectatori luni de zile. Le împuiază ochii şi urechile. Pe cei prinşi "cu mâţa-n sac" îi terorizează, pur şi simplu. Aşa se mănâncă o pâine ! Mai sunt aşa-zişii reporteri sportivi care îl stârnesc pe Gigi Becali, o ţaţă neîmbrobodită.
- Ce părere aveţi despre Cutare ? întreabă ei.
- Ăla ? se umflă în pene miliardarul. E un prost şi îmi pare bine că a fost înşelat de arbitri.
"Reporterii", superţaţe de cel mai mare calibru, fug îndată la acţionarul înjurat de Gigi.
- Domnul Becali v-a înjurat şi v-a făcut prost. Dumneavoastră ce ziceţi ?
- Despre Gigi ? Păi, ce să zic ? E ăsta sănătos la cap ? E un cretin !
Şi aşa mai departe. În felul acesta se face gazetăria în România. Cine s-a mai îmbătat, care s-a mai bătut... "Gazetarii" pun paie pe foc şi aţâţă conflicte, oamenii se aprind, iar publicul râde, în timp ce "băieţii deştepţi" dau tunuri, acoperiţi de zgomotul făcut de "popor". Media din România este un şanţ plin de zoaie, în care ne bălăcim de-a valma cu toţii.
Acum e sezonul pisicilor. Să ieşim, aşadar, la vânătoare !

P.S. E o boală - şi nu ştiu dacă numai românească! - aceea de a căuta vinovaţi pentru păcatele noastre. În accidentele rutiere, culpabili sunt morţii. În epidemii au fost judecate, condamnate şi executate cu multă cruzime găinile şi, în general, toate păsările de curte. Au venit la rând porcii şi pisicile... Ce mai urmează ?

Stilul este un blazon princiar

Thamas Mann spunea că un scriitor poate fi identificaţi după stil, întocmai ca un prinţ după blazon.
M-am gândit că sunt scriitori care pot fi recunoscuţi după doar câteva rânduri.
Marin Preda : "În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare..."
Ernest Hemingway : "La malul lacului fusese trasă încă o barcă. Cei doi indieni stăteau şi aşteptau." "Când Nick ajunse pe drumul care trecea prin livadă, ploaia încetă."
Dino Buzzati : "Era o dimineaţă oarecare dintr-o zi oarecare."
Hjalmar Soderberg : "Martin Birck era un băieţel. Dormea în patul lui şi visa."
Mihail Bulgakov : "La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî, îşi făcură apariţia doi cetăţeni."
Friedrich Durrenmatt : "În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1948, Alpfons Clemin, poliţistul din Twann dădu peste un Mercedes albastru oprit la marginea şoselei..."
Ernst Junger : "Cunoaşteţi cu toţii sălbatica melancolie care ne copleşeşte când ne amintim de vremurile fericite."
Knut Hamsun : "Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui..."
În general, acestea sunt incipit-urile unor opere. Ar fi pasionant să căutăm enunţuri reprezentative în creaţiile lui Marquez, Borges, Hammett, Chandler, Hadley Chase ...

Vasile Mişu. Ora despărţirii de un prieten

Ultimele trei zile au fost printre cele mai triste din viaţa mea. Un foarte bun prieten a murit duminică şi a fost înmormântat azi. Vasile Mişu ( 1938-2009) mi-a fost, în ultimii trei-patru ani, tovarăş de plimbări şi partener de discuţii politice. Mult mai în vârstă decât mine, domnul Mişu se purta extraordinar de politicos şi de îndatoritor cu toată lumea. Nu repezea, nu jignea şi nu bârfea pe nimeni. Nu l-am văzut supărat sau enervat şi nu l-am auzit niciodată înjurând pe cineva. Avea un caracter ales, datorită educaţiei deosebite pe care o primise. Crescuse într-o familie înstărită, posesoare de pământuri şi de moară, dar şi de bun-simţ şi de ştiinţa de a convieţui cu ceilalţi oameni. După ce au venit la putere, comuniştii au deposedat familia Mişu de toate bunurile şi au trecut-o la "chiaburi". Copilul de atunci a avut de suferit, fiind persecutat şi supus la tot felul de interdicţii prin şcolile pe care le-a urmat. Cu exact o zi înainte de a muri, domnul Mişu mi se plângea că instanţele de judecată tergiversează înapoierea morii şi mai ales a utilajelor respective ! ( Aşa de bine au administrat noii proprietari afacerea, că din moară nu au mai rămas decât zidurile ! ) Om de înaltă calitate, domnul Mişu nu avea niciun resentiment faţă de societatea care adusese atâtea nenorociri familiei sale. Aborda cu blândeţe acest subiect.
Prietenul meu era atât de harnic, încât mă uimea în fiecare zi. Deşi ieşit la pensie şi suferind, omul era într-o continuă mişcare : n-am văzut în viaţa mea un bărbat mai activ decât domnul Mişu. ( Îmi vine extraordinar de greu să vorbesc despre el la timpul trecut. ) Muncea la câmp, pe lângă casă şi în grădină. Nu se oprea o clipă din treabă. În plimbările noastre, mi-a arătat toate împrejurimile pădurii, câmpia, lunca şi proprietăţile oamenilor. După ce dădea o ploaie bună, domnul Mişu mergea în mijlocul câmpiei, să-şi vadă locurile cultivate şi îl vedeam, când se întorcea, că era mulţumit. Era perfect informat cu tot ce se întâmpla în ţară şi avea păreri temeinic argumentate. Plănuiam ca peste câteva zile să ne reluăm drumeţiile. N-a mai fost să fie.
În urma lui rămâne o familie deosebită : soţia şi trei copii - Ileana, Carmen şi Alexandru - frumoşi, inteligenţi, foarte bine educaţi şi ajunşi pe picioarele lor. Sunt oameni de mare valoare. L-am socotit un adevărat model pe prietenul a cărui dispariţie o regret acum, negăsind cele mai potrivite cuvinte. De fapt, toată minunata lui familie este un model pentru cei care o cunosc.
Ne vom reîntâlni cândva, în eternitate, prietene drag !

Cea mai potrivită slujbă pentru un scriitor

M-am întrebat deseori care ar fi cea mai potrivită ocupaţie pentru un scriitor. Medic ? Funcţionar ? Militar ? Medicul, mai ales dacă este psihiatru, are posibilitatea de a cunoaşte perfect fiinţa umană, până în cele mai întunecate străfunduri, dar are neajunsul că nu prea are timp să scrie...Şi atunci ? Brusc mi-am adus aminte că George Geacăr mi-a scris de curând că Dumitru Ungureanu lucrează într-o centrală termică ! "Ca Faulkner", a precizat poetul târgoviştean. Păi, da ! Aceasta este cea mai potrivită postură pentru un scriitor : să aibă experienţa de viaţă a lui Radu Aldulescu, orizontul literar al lui Mircea Cărtărescu, talentul şi inteligenţa lui Claudiu Komartin, cunoştinţele unui psihiatru şi să muncească, liniştit şi ritmic, în singurătate, ca fochist... O singură situaţie mă seduce mai mult : aceea în care scriitorul este paznic de far... Să întreţină flacăra după care se orientează vapoarele şi să scrie, legănat între nemărginiri lichide şi celeste...

Femeia care scrie povestea

Autodidactul îl vizita zilnic şi-l bătea la cap pe Succesor cu întrebări despre spirit, veşnicie, fericire, iubire şi alte zădărnicii ale minţii omeşti. Succesorul răspundea în silă, cu mintea ocupată de imagini disparate : un cubanez privind îngândurat, de la fereastra camerei sale, o ninsoare, un luminiş de la poalele muntelui Kilimanjaro, nişte insecte sâcâindu-i pe turiştii de pe plaja din Neptun, o vânzătoare de cristale fumând absentă pe o stradă mărginaşă... Se străduia zadarnic să-şi amintească strângerea de mână a unui prieten pe care nu-l văzuse de mulţi ani... Dar pisălogul turuia continuu.
- Cum ai defini dumneata destinul ? întrebă el.
Succesorul se gândi că i se ivise, în sfârşit, ocazia de a-l speria pe flecar şi de a-l pune pe fugă.
- Destinul este o femeie care ne scrie povestea vieţii, răspunse cu gravitate şi privindu-l în ochi pe musafir.
- Ce fe-femeie ? se bâlbâi celălalt.
- O femeie, pur şi simplu. Ea scrie un scenariu, iar noi jucăm după cum ne cântă fantezia Alteţei Sale.
- Bine, înţeleg, dar de ce femeie ? N-ar putea să fie un bărbat cu imaginaţie ?
- Cu imaginaţie, da, dar altfel, nu. E precis o femeie, fiindcă se poartă prea drăgăstos cu cei pe care îi iubeşte, iar pe bipezii pe care nu-i simpatizează îi persecută excesiv. Dăruieşte prea mult, pe de o parte, şi este prea răzbunătoare şi capricioasă, pe de altă parte... Toată treaba este să fii în graţiile ei, înţelegi ?
- Da, da...
- Dumneata, de pildă, socoteşti că femeia-destin te iubeşte sau nu ?
- Nu.. nu ştiu... cred că da, dar nu sunt sigur, trebuie să mă gândesc...
Încurcat şi înspăimântat, omul fugi acasă şi nu se arătă câteva zile. În a şaptea zi Succesorul află că Autodidactul fusese strivit de o maşină în timp ce traversa strada neregulamentar...

Dor de Avram Iancu sau despre neputinţa de a ne urma marile modele

Mulţi dintre cei care au făcut Revoluţia au murit. Supravieţuitorii se bucură de munţi de bani, vile luxoase, maşini scumpe, femei de moravuri uşoare şi alte nimicuri... Toţi sunt şefi sau "oameni de afaceri". N-am avut timp până acum, dar voi scrie cândva un studiu de patologie socială despre "şefie" şi "şedinţomanie", noţiuni care s-ar părea că ţin de nişte instincte primare. Cine a fost vrea să mai fie. Şi este. Cu toată cumsecădenia lui, Ion Iliescu ar mai candida de cinci ori la funcţia supremă în stat. Ca să nu mai vorbesc despre alţii care nu au niciun fel de măsură. Fiecare dintre ei e convins că menirea lui este să-i îndrume pe ceilalţi. Scoase din context, cuvintele lui Petru Rareş - "Vom fi din nou ce-am fost şi chiar mai mult decât atât! " - exprimă filosofia unui popor profund ancorat într-un trecut din care ies deasupra cele mai murdare gunoaie. Interesul este să stea unii bătuţi în cuie pe jilţuri împărăteşti ! Nimic pentru viitor ! De câţiva ani, în fiecare iarnă cumpăr grâu pentru a hrăni un stol de guguştiuci. În treacă fie zis, am observat că numărul lor scădea în fiecare zi : cineva, în altă parte, le punea capcane şi îi prindea ... La un moment dat, am văzut că se temeau să se apropie de măsuţa suspendată pe care le pusesem hrana. M-am uitat mai atent şi am văzut că unul dintre ei, mai bătrân şi mai înfoiat, se făcuse stăpân peste boabele de grâu şi îi alunga pe ceilalţi. Urăsc vânătoarea şi n-aş ucide niciun animal sau pasăre, dar atunci mi-am dorit să am o puşcă...
După ce a provocat atâtea nenorociri şi ne-a aruncat practic în afara Europei, târându-l în rahat şi pe Ion Iliescu, Miron Cozma vrea să-şi facă partid şi tot încearcă, foarte mândru de el, să iasă în faţă. Se vede treaba că nu numai bunurile materiale nu ştim noi, românii, să ni le "purtăm", ci şi funcţiile, responsabilităţile, puterea sau bruma de prestigiu.
Şi atunci mă gândesc la Avram Iancu care a condus, la 24 de ani, o altă Revoluţie şi care n-a făcut în viaţa lui niciun compromis. Puţini români se pot lăuda cu asta şi sunt şi mai puţini cei din mediul politic care au la activ o asemenea ispravă. În timp ce tovarăşii săi de luptă se chivernisiseră bine şi râdeau de el - "Ce-o făcut ăsta toată viaţa, măi, decât că o mâncat, o beut bine şi s-o culcat cu toate muierile pe care le-o prins ? " -, Iancu umbla singur şi se oprea prin poienile pădurilor, unde îşi alina durererile, cântând din fluier... Era desconsiderat şi chiar bătut de membrii propriei familii ! Şi-a dat sufletul într-o dimineaţă, pe prispa unei cârciumi, la numai 48 de ani... E ceva urât mirositor în străfundurile fiinţei umane care o face pe aceasta să-şi deteste semenii, iar pe cei mai buni să-i izoleze şi uneori să-i crucifice. Cum se numeşte boala asta ? Ar trebui să fie identificată şi tratată, fiindcă poporul român o are într-o formă foarte gravă.

P.S. S-ar putea ca, în realitate, băieţii deştepţi ai celui mai sărac şi mai cinstit om politic din ţară să-l fi cufundat pe Cozma în hazna, deoarece "Luceafărul huilei" a fost manipulat în mod evident.

Indecenţa bogăţiei

Societatea socialistă era una de oameni săraci. N-am spus că era şi decentă. Oamenii erau limitaţi în aspiraţiile lor, dar aveau o măsură în toate direcţiile, inclusiv în ceea ce priveşte lăcomia sau ura unora faţă de alţii. După 1989, puşi în faţa mai multor posibilităţi, inclusiv aceea de a muri de foame sau de a câştiga averi exorbitante, oamenii se comportă anormal. Descoperim că foştii "săraci" fie nu ştiu să-şi educe copiii în raport cu banii, fie nu-şi pot păstra locurile de muncă, obişnuiţi fiind să fie angajaţi cu forţa, iar grija pentru slujba lor să cadă pe umerii statului. Unii au păstrat înalte tehnici de a fura şi acestea le-au adus succesul. Cei avuţi au câteva preocupări precise : îngroşarea conturilor în bănci prin noi "tunuri", achiziţionarea unor case luxoase, vacanţe petrecute în locuri cât mai exotice, schimbarea maşinilor cu altele mai scumpe, compania unor femei care arată bine, alocarea unor sume incredibile pentru cheltuiala propriilor copii... Ei nu ştiu - şi nu ştie nimeni în România - să-şi afişeze prosperitatea. În loc să te bucuri că vezi nişte oameni fericiţi, îţi vine să le plângi de milă. Iată o temă literară : un cerşetor compătimind un miliardar. Sau un subiect pentru un film. Cum ar juca Chaplin rolul principal ?
Nu numai că nu mai este loc, în societatea în care trăim, pentru cultură, educaţie şi alte mofturi, dar lipseşte minima decenţă. Mă revoltam acum câţiva ani, când îl auzeam pe un amic că i-ar aresta pe toţi cei care s-au îmbogăţit peste noapte şi le-ar lăsa numai câte un milion de euro... Acum nu ştiu ce să mai spun.
Situaţia este, într-adevăr, de plâns. Pentru câţiva gologani, o studentă se prostituează, apoi ajunge să-l omoare, împreună cu prietenul ei, pe clientul care s-a zgârcit la plată, dar căruia familia i-a comandat un sicriu de mii de euro. Ce poţi spune când unui mare scriitor, Radu Aldulescu, Academia Română îi dă un premiu în valoare de ... zece milioane de lei vechi ? Când un om măcelăreşte un cal, în faţa întrgii familii, pentru a-şi hrăni copiii ? Dacă mergem tot aşa, vom ajunge la canibalism... Da, Caragiale a fost, printre multe altele, şi un profet :"Am râs atât de mult, încât urmaşii noştri vor plânge..."

Prieteni pentru totdeauna. Marin Neagu

Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care i-am avut şi îi am.
Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni nedespărţiţi.
Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.
Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice - Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la 20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn, dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...
Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.
- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat să-l văd până acum ?
Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea, "Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins, tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a întrebat pe Marin :
- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?
Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.
Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi riscat o straşnică bătaie de joc.
- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim bibliografia, a precizat Marin.
Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul, s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit. Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...
Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de "poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.
- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de vodcă.
Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios ! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am zis lui Marin :
- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se întâmplă.
În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul bidonului...
- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea tare...
Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus, plescăind din buze :
- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul
Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6 Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...
Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă, iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.
Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate : discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă "Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin. Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe, undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte prin împrejurimi...

Telefonul misterios din ziua morţii lui Ion Stratan

Ion Stratan a fost unul dintre cei mai mari poeţi care s-au născut în România. Ca om, Nino era uluitor : inteligent, plin de umor, generos, strălucitor, tolerant, civilizat, spectaculos. L-am evocat, cu alt prilej, într-un articol publicat în revista "Litere", aşa încât nu e nevoie să mai spun multe lucruri... Am fost prieteni din 1977, când ne-am cunoscut în Complexul Studenţesc Grozăveşti, până în octombrie, 2005, când a închis pentru totdeauna ochii. Nu voi înceta niciodată, cât timp voi trăi, să-i deplâng dispariţia. Stratan făcea parte dintr-o rasă umană nobilă( pe cale de dispariţie!) şi era, cred, printre ultimii scriitori români care mai ştiau ce înseamnă prietenia... L-am văzut ultima oară în 1998, dar vorbeam săptămânal la telefon, ne comunicam impresii, idei şi păreri în legătură cu ultimele cărţi apărute. A fost singurul prieten care m-a susţinut moral în anii în care eu renunţasem la scris şi mi-a redat încrederea în posibilităţile mele artistice. Destinul a făcut ca, la data dispariţiei lui, să am eu însumi probleme de sănătate şi să nu pot participa la înmormântare. Seara, după ce poetul fusese înhumat, telefonul a sunat în camera mea. Am ridicat receptorul, am rostit formula obişnuită, dar cel de la celălalt capăt al firului tăcea. Am auzit apoi un suspin adânc, prelung, dureros şi telefonul s-a închis. Mă gândesc deseori cine dintre apropiaţii lui Nino m-a sunat şi n-a avut decât puterea de a suspina... Ciudăţenia e că niciunul dintre ei nu avea numărul meu de telefon...