luni, 25 ianuarie 2010

Altă poveste de dragoste

El este elev la un liceu din apropierea capitalei. Să-i spunem "A". E un băiat drăguţ, de statură medie, cu o piele foarte albă şi cu un păr castaniu spre blond. E mereu primul, încearcă chiar şi la fotbal să înscrie cele mai multe goluri şi publică poezii în reviste literare de prestigiu. Are prieteni pe B şi C, dar este pus mereu în încurcătură : cei doi se urăsc de moarte şi nu se pot reuni niciodată toţi trei... Pentru toată lumea este clar că A este timid şi foarte sensibil... Citeşte mult, motiv pentru care nu se duce la căminul liceului să mănânce. Asta i-ar lua, cu drum cu tot, două-trei ore zilnic... Prea mult... Proviziile cu care vine luni de acasă se termină miercuri şi el face o foame atenuată de lecturile din marii prozatori ruşi şi americani, ale căror cărţi le ţine tot timpul pe masă. Stă cu chirie la o familie de sectanţi bătrâni, iar camera sa dă direct afară. E o parte dintr-o fostă prăvălie în care nu încap decât un pat, o măsuţă, un godin şi găleata cu apă. În dimineţile de iarnă, ca să bea apă şi să se spele pe faţă, este nevoit să spargă gheaţa din găleată cu un cuţit mare...
Şi într-o zi apare ea. O aduce diriginta de mână şi o prezintă ca pe o nouă colegă, transferată de la un liceu din Bucureşti. E o fată zveltă, perfect proporţionată, cu un păr negru, cu ochi şireţi şi cu un nas cârn şi obraznic. O singură privire a fost de ajuns ca să-i inverseze punctele cardinale... Orizonturile se deschid şi îi inundă cu lumină lumea lui cenuşie ...
Din momentul în care o zăreşte prima dată, fata devine ţinta întregii afectivităţi a băiatului. El se gândeşte numai la ea, o visează, îţi imaginează cele mai romantice convorbiri cu ea... Stă singur în prima bancă şi o urmăreşte în vitrina unui dulap. O vede cum, intrigată, fata îl priveşte şi ea tot timpul. Se întoarce către ea, simte că pluteşte când ea îşi scutură părul sau îşi dezgoleşte gâtul superb şi nici nu-l aude pe directorul liceului, profesor de istorie şi favoritul său printre dascăli, cum îşi desfăşoară expunerea despre năvălirile barbare. ( De fapt, între el şi istoric există o simpatie reciprocă. De câte ori îi apar poeme în "Luceafărul", directorul îl cheamă în cabinetul său şi îl laudă. La teze şi extemporale, nu-i pune 10 ci... "Foarte foarte bine"...) Ea îl priveşte fără echivoc. Dar băiatul nu îndrăzneşte să-i adreseze cuvântul. Şi, pentru a salva situaţia, se dă dur. Se antrenează din greu la gazdă şi reuşeşte, în condiţii de înfometare extremă, să facă la sport de două ori mai multe flotări decât sportivul consacrat al liceului. Sare cu o jumătate de metru mai mult decât cel mai bun săritor, ajunge cel mai bun la rezistenţă şi la viteză... Şi asta numai pentru ea. În toiul unui conflict, pentru a o proteja pe ea, el îl doboară uşor, cu un singur pumn, pe un coleg de două ori mai solid...
La un moment dat, el îşi ia inima în dinţi şi o abordează, explicându-i că până atunci se purtase prosteşte, dar că va încerca pe viitor să se comporte firesc şi că ar fi fericit să comunice tot timpul cu ea. Scena se petrece pe hol. Ea râde fericită, iar el, şi mai fericit, intră în clasă. Devine visător şi începe să se gândească la Dostoievski, dar îngălbeneşte şi începe să tremure când se trezeşte cu ea lângă el, întrebându-l ce face şi dacă se simte bine. Fusese luat pe neaşteptate, nu avusese timp să-şi pună pe faţă masca unei atitudini normale. Starea de spirit i se transmite rapid şi ei, care se retrage pierită şi nedumerită.
La sfârşitul anilor de liceu, a trebuit ca ea să guste, la toaletă, dintr-o sticluţă de lichior, ( el va afla mai târziu ) pentru a-şi face curaj să-i ceară câteva rânduri pentru panglica ei de mătase, cu "amintiri"... Îi scrie o tâmpenie în latineşte şi totul se sfârşeşte.
O vede pentru ultima oară, din troleibuz, în timp ce se îndrepta către facultatea unde urma să dea examen de admitere. E doborât de o depresie puternică, nu mai are deloc forţă fizică şi o zăreşte cum se plimbă pe trotuarul unei străzi, însoţită de un fost coleg al lor, aproape de Cotroceni. Colegul are un nume aproape identic cu al lui A, iar ea loveşte cu piciorul, tristă, o cutie goală de conserve, aruncată acolo de un nerod.
O va visa şi se va gândi la ea încă douăzeci şi cinci de ani. În facultate nu va avea ochi pentru nicio fată şi va răni vreo două cu răceala sa. O va vedea cu ochii minţii şi după ce află că ea se măritase cu un Pazvante oarecare - un individ dintr-o localitate învecinată cu cea în care se născuse el ! -, că are doi copii şi s-a îngrăşat enorm.
O va purta în suflet mulţi ani după ce el însuşi se va căsători şi va avea, la rândul său, copii.
Într-o bună zi îşi dă seama că nu mai simte nimic pentru ea şi aproape că nu-şi mai aminteşte cum arăta femeia vieţii sale...
Şi simte o durere sfâşietoare...

P.S. Este tot o poveste reală. Şi nu face parte din ciclul Poveşti de dragoste cu tonţi, cum s-ar părea. Rememorând şi rezumând - textul de mai sus nu este o povestire, ci o relatare exactă şi concisă a unor scene adevărate - nişte evenimente, încerc să-mi dau seama dacă Gabriel Garcia Marquez spunea adevărul când mărturisea că n-a folosit deloc, în cărţile lui, imaginaţia... Că, adică, totul este real, dar pus în scenă cu o artă specifică. Nu ştiu dacă să îl cred sau nu... Durata sentimentului de iubire din Dragoste în vremea holerei este incredibila. Şi se ştie că realitatea este mai greu de acceptat şi mai puţin logică decât ficţiunea. Iar Cronica unei morţi anunţate ( practic, reportajul unui asasinat ) este scrisă în acelaşi registru cu romane care par exclusiv rodul închipuirii.
Cu câţiva ani înainte de a muri, poetul Geo Dumitrescu dezvăluia, într-o scrisoare adresată redacţiei "României Literare", că tot ce a scris Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni s-a petrecut în realitate...
Ştiu în mod cert că nu există literatură fără imaginaţie ( care e de mai multe tipuri ). Dar sunt curios dacă, în economia operei, aceasta ocupă 90 % sau 10 % din tot scenariul epic... Probabil că variază de la autor la autor. Şi, la drept vorbind, la ce ne-ar folosi să ştim ponderea fanteziei şi a elementelor reale într-o operă ? Poate doar în condiţiile în care am pune la punct o reţetă a succesului...

21 de comentarii:

SOmeONE spunea...

Exact, Serban, cui i-ar folosi? "Reteta succesului" ar produce o mare de literatura stereotipa si stereotipista. Dar ce spun eu... gandindu-ma mai bine, trebuie ca cineva a "emanat" deja aceasta reteta, poate fi o explicatie... In ceea ce priveste blogurile, sunt sigur suta la suta!
Povestea ta, in prima sa parte, mi-a adus aminte de "Invitatia la vals" a lui Drumes. Finalul, apoi, nu este chiar atat de diferit. De ce povestile frumoase esueaza atat de lamentabil atunci cand sunt reale?...

Unknown spunea...

Buna ziua.
Ma numesc Nidelea Cristian, administratorul directorului web www.edelbeta.ro.

Va propun un schimb de link-uri. Va pot promova blogul prin introducerea lui la rubrica Parteneri, in cadrul directorului.

In schimb as dori sa plasati la dvs. in blogroll urmatorul link:

Titlu - Albena
url - http://www.la-albena.ro

Daca sunteti de acord, va rog sa ma contactati la nideleacristian@gmail.com cu detaliile link-ului dorit de dvs

Ryanna Pop spunea...

eeeee!iata cum o zi de marti,despre care se spune ca aduce ghinion,mie mi-a mers f.bine toata ziua,asta pt.ca dis de dimineata am citit minunata insemnare,am schitat un raspuns in fuga insotit biensure de binete,insa a trebuit sa plec la drum,si am amanat comentariul pe mai tarziu...acum revenind la poveste....de la primele randuri,am uitat de punctuatie si am citit tot fara suflare..ce virgule ce puncte!..in dragoste uiti de toate:)..spui ca povestea este tot reala…si ma gandesc,oare de ce dragostea la romani,nu are finalul de inceput niciodata?..toate povestile incep frumos si se termina ori cu despartiri ce lasa amintiri nesterse ani sau zeci de ani ca in exemplul de fata,sfarsite prin uitare,ori daca se finalizeaza printr-un mariaj,pe parcurs dragostea se estompeaza,si convietuirea se termina printr-o blazare din partea celor doi pana la resemnare si cu sfarsitul unui sentiment cum ca poate daca era altfel era mai bine…iar tema romanelor romanesti in acest sens,sunt elocvente..poate ma insel eu,poate deh,ca femeie si romantica incorigibila gandesc astfel..dar comparand cu romanele si povestile reale ce le-am cunoscut la straini,vad aceasta diferenta..si aici sunt in asentiment total cu citatul lui Octavian Paler,care spunea:” in primul rand, sunt conştient că traiesc intr-o ţară de misogini. si dacă ma veţi contrazice, vă voi ruga sa-mi daţi un exemplu, macar unul, de mare poveste de dragoste la romani”.”..de ce spun asta..nu am intilnit inca nici real si nici ca tema de proza,vreun erou ce sa lupte pt.dragostea lui si sa infrunte oricate obstacole ar intilni in cale pentru a-si implini iubirea…la noi totul se abandoneaza la un punct,si ma gandesc ce sa fie,lasitate,comoditate sau fatalism?…ptr.ca in final “fat-frumos”lupta pt.”ileana cosanzeana”da?….si cred ca aici Maestrul Paler are perfecta dreptate…parerea mea!:)o seara magnifica sa ai!:)

Şerban Tomşa spunea...

Sorin,
fineţea ta analitică şi observaţiile tale extrem de pătrunzătoare îmi stimulează gândirea... Încep să decantez primele concluzii.
Sigur că ai dreptate. Justificând postarea cu "reţeta succesului", n-am fost prea inspirat.
Mi-ai sugerat că romacierii cu experienţă de viaţă - care au trăit, calitativ, mai mult - au mai mare succes de orice fel decât cei care doar citesc alte opuri. De asemenea, cărţile care izvorăsc direct din viaţă sunt fie foarte sentimentale ( n-aş spune slabe ), fie foarte valoroase. Depinde de "bucătar", care este, în acest caz, talentul autorului. ( Arta literară ar putea fi comparată cu măiestria culinară ? Numai tu ai putea răspunde la o asemenea întrebare...)
Pe urmele tale, aş spune că poveştile reale se sfârşesc lamentabil chiar şi când se împlinesc...

Nidelea Cristia,
vă voi contacta foarte curând.

Ryana,
ştii că Paler a fost unul dintre scriitorii mei preferaţi şi în primii ani de studenţie mă exprimam, în mod involuntar, oral şi în scris precum Maestrul ? Asta a şi făcut-o pe fata care m-a iubit cel mai mult - dintre toate cele pe care le-am cunoscut - să se îndrăgostească de mine... Tot o poveste cu sfârşit lamentabil, cum ar spune prietenul nostru Sorin. Ai dreptate, istoria i-a croit pe semenii noştri în aşa fel încât femeile să fie... marginalizate. Abia vedem în întuneric luminile civilizaţiei. Nu avem simţul eroismului şi nu ştim să trăim prin/pentru celălalt/ceilalţi. Nu suntem obişnuiţi să luptăm pentru dragostea noastră, cum bine zici, nu putem vedea mai departe de vârful propriului nas. E rezultatul unei educaţii execrabile...
Personajul meu, real, are însă altă hibă. Trăia prea intens totul. L-am cunoscut/]l cunosc bine... Dacă vrei să glumim, probabil că nişte "amortizoare" pentru sentimentele sale şi pentru nervii excesiv de sensibili l-ar fi ajutat. Dar ce l-ar fi putut determina să "ardă" mai încet ? Este posibil ca o apropiere de fata respectivă să-l fi ucis. Depresia şi neputinţa de a vorbi cu ea ar fi putut fi o formă de autoapărare a fiinţei sale gata să se vaporizeze... Poate că nu e aşa, dar zic şi eu...

Ryanna Pop spunea...

Ei,nu cred eu cum ca acea fata care te-a iubit cel mai mult a facut-o doar pentru ca te exprimai precum Maestrul:)….eu spun ca in iubire nu exista ratiune si nici explicatie,iubesti ptr.ca iubesti,si punct.
Femeia romanca marginalizata?…n-ai sa vezi!:)..cel putin din cate am constatat,chiar daca in iubire in general este frustrata,lasa ca si cand devine nevasta,a ei este lumea..maresal,general,ea este comandantul suprem,iar el isi gaseste alinare in aburii alcoolului,oamenii elevati in arta,si copii devin singura si unica iubire ce vegheaza pana la urma timpul in care viata inchide cercul existential al unui individ….poate sunt povesti si de dragoste nestiute,ascunse de ochii oamenilor..poate sunt si oameni ce isi traiesc implinirea in mod discret ,unii chiar la varste inaintate obtinand de la viata ce au cautat mereu..poate ptr.ca tot ai amintit de Garcia Marqez,spunea pe undeva;”poate ca dumnezeu va dori sa cunosti multe personae nepotrivite,inainte de a cunoaste persoana potrivita..asta pentru ca atunci cand o vei cunoaste in sfarsit,sa stii sa fii recunoscator”..pana la urma insa iubirea este o floare rara si deosebit de plapanda….si atat de usor de ucis…saracia,departarea,imbatranirea,in unele cazuri un Iago ce pandeste de dupa coloane,si un Othello ce dominat de gelozie,anihileaza orice sentiment curat,..in final eu spun ca tot comunicarea distruge acest sentiment caruia ii spunem iubire..si ajungi la un moment dat sa te intrebi,am iubit?..daca da,pe cine,daca nu,pe cine astept?..poate asteptam ani in sir gandind la cineva,insa de fapt ori nu exista ori nu-l “vedem”..pana la urma iubirea este o fata morgana…vorba lui itzic”am zis”:)…

SOmeONE spunea...

Ai raspuns singur, Serban. Nu stiu daca ai facut-o "di proposito", dar ai spus "arta literara" si "maiestrie culinara". Unii obisnuiesc sa numeasca "arta" creatiile anumitor bucatari. Personal, respect aceasta opinie, desi nu am inteles niciodata cum un om poate sa fie atat de senin atunci cand munca sa de cateva ore este devorata, anihilata, in doar cateva minute. :))
Diferenta intre literatura si gastronomie este tocmai lipsa retetelor in cazul primei, musacaua place contemporanilor la fel cum le placea si renascentistilor, o potrivesti putin din sare si ai facut "bingo". Scriitorul are o sarcina mult mai ingrata, el trebuie sa simta pulsul vremii, sa poata interpreta corect paradigma lumii din acel precis moment, pentru a o putea restitui mai apoi "tradusa" si stilizata nu numai contemporanilor, dar si celor ce vor veni. O cat de mica defazare in acest plan temporal, risca fie ca autorul sa fie prea vizionar, prin urmare "adio" celebritate pe perioada vietii sale, fie sa cada in pacatul unui prea marcat clasicism. Daca in primul caz exista "consolarea" unei tardive, dar oricum recunoscue afirmari, in cel de-al doilea se risca de-a dreptul de a nu fi remarcat niciodata, sau de a fi confundat, asa cum s-a intamplat cu fata ce iti parea ca te iubeste. De fapt ea il iubea pe Paler -ul pe care tu il mimai/interpretai, altfel ati fi fost impreuna si acum. Intr-un post mai vechi, incercam sa explic pericolul insusirii "ad litteram" a ideilor din carti si cramponarea excesiva a unora de citate si referinte celebre. Nu prea am fost destoinic, asa ca a fost inteles in cu totul alt mod. :)

Şerban Tomşa spunea...

Ryana,
sunt impresionante rândurile tale... Eşti un mai bun psiholog şi cunoşti viaţa mai bine decât mine... S-ar părea că, într-adevăr, lumea este condusă de femei... Iar iubirea e... exact cum spui tu. Cum să dureze iubirea, când nici frumuseţea noastră nu este veşnică ? Un personaj al lui Camil Petrescu îi explica iubitei că frumuseţea are pete şi e trecătoare...

Sorin,
din nou mă copleşeşti cu rafinamentul tău analitico-sintetic. Da, e foarte frumos ce spui. Subscriu cu ambele mâini la ceea ce susţii.
Voi face, pe viitor, o postare despre iubire aşa cum apare aceasta la câţiva filosofi.

Ryanna Pop spunea...

multumesc mult de apreciere:)..un mic amendament mai adaug,si atat..ca nu vreau sa monopolizez eu pe aici mai mult decat este cazul...referitor la fraza;cand iubesti nu ai ratiune,am gandit cum ca,in momentul in care gasesti motiv iubirii tale ptr.cineva(ca seamana cu nu stiu care cantaret(a),actor(actrita),sau cu nu stiu ce mare filozof,este clar ca nu se iubeste persoana in cauza(foarte just punctat de distinsul Sorin)..in iubirea curata ce merge pana la sacrificiul de sine,nu exista comparatii..iubesti persoana in cauza fara sa iti dai seama de ce..iubesti si atat..cel mai bun exemplu in sensul acesta il dau copiii..atunci cand ii intrebi;de ce ma iubesti,dau din umeri si spun ingenuu,;"nu stiu" sau;"pt.ca esti taticul meu sau mamica mea",nu ca semeni cu nu stiu cine sau cu nu stiu care:)..ei nu au comparatii...

Ryanna Pop spunea...

si inca ceva ..referitor la comentariu si la reteta roamnelor de success..am sesizat ca romanele cu “cea mai mare priza la public”au fost acelea ce s-au scris la persoana intii…sau la sugestia fina al unui prieten(sau critic),cum ca povestea s-a intimplat in realitate.…de ce?..ptr.ca lumea de regula se preocupa mai mult de viata altora decat de a sa..si asta deoarece scenaristul celest al fiecaruia dintre noi,nu are rabdare sa tzeasa povesti frumoase pt.fiecare..majoritate cupluri urmeaza cutuma vietii (pt.mine cel putin revoltatoare)si anume aceea de imperechere pt.perpetuarea speciei si mai ales de supravietuire,de aici si expresia”dragostea(pt.orice pana la urma) trece prin stomac”..insa dupa a mea parere cel mai important lucru este si de a intilni persoana care are arta de a-ti lansa opera…a unui fel de “pygmalion”daca vrei al unui mister higinss,ce stie sa scoata la lumina steaua fiecarei persoane ce devine celebra..unii au norocul sa-l afle in timpul vietii,altii dupa moarte;cunoastem multe exemple de acest gen..pictori compozitori,poeti ce devin celebrii dupa moarte,cum bine a punctat Eminescu prin a sa poezie “la steaua”..nu?..”era pe cand nu se vedea..azi o vedem si nu e!”)....iar am vorbit mult..scuza-ma te rog..am profitat de amabilitate…promit ca voi fi fata cuminte..si o sa tac:)!

Şerban Tomşa spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
mmi spunea...

Pe dragoste a întors-o pe toate părţile pe Ortega y Gasset. Stau şi mă întreb însă: cum poate cineva ştii cu adevărat ce a simţit un om cândva, care au fost mecanismele interne ale acţiunii sau nonacţiunii. Oare nu suntem condamnaţi să gândim lucrurile eminamente subiectiv. A reuşit cineva înafară de Isus să iasă din sine, să simtă sufletul unei omeniri? Nu e greşit să judecăm aşa? Poate a iubit-o până la autocombustie, poate nu a iubit-o deloc şi a iubit ideea de iubire. Contează oare ce a simţit el sau contează de fapt ce simţim noi legat de povestea lui. Şi revin, dacă ar conta, vom afla cumva ce a simţit, îşi va da el voie să afle. Şi aici ajung la ce spuneai despre scriitori. Nu cred că un scriitor nu se scrie pe sine. Se scrie pe sine chiar şi când nu vrea asta petru că orice iese din condeiul, maşina de scris sau calculatorul lui, poartă invariabil amprenta sufletului său. Eu iau povestea asta aşa cum este. Căci nu contează cum s-a sfârşit, ci cum am simţit eu citind-o.

Ryanna Pop spunea...

Oh,da,as sta aici la tine la nesfarsit,insa mai mult sa citesc decat sa affirm..evident cum ca nu stiu eu adevarurile lumii..imi exprim un rationament sui generis…si un pct. de vedere raportat la cei din jurul meu,prin care caut sa-mi oglindesc fiinta….stiu si despre “alchimistul”lui coehlo..(apropos ultima carte a acestuia aparuta anul trecut”invingatorul este intotdeauna singur”mi-a demoalt toata parerea mea formata despre oamenii celebrii…uneori ma gandesc cum ca este mai bine sa fii un om impacat cu legile simple ale naturii limitandu-te doar la perpetuarea speciei si atat..sau poate sunt mai fericiti acei oameni ce traiesc retrasi,chiar nestiuti departe de tot ce inseamna civilizatie..poate pustnicii sau tibetanii au descoperit secretul acestei vieti ce este legat de lumea ancenstrala si nu de cea pamantena(fara misticism,normal)..legat de intrebarea ta vis-à-vis de persoana ce s-ar culca in vazul lumii cu “creatura” ce ai amintit..ca femeie m-a trecut un fior,ptr,ca daca as fi in cauza, ar fi o pedeapsa ceresca cumplita pt.mine un astfel de pact cu diavolul..nu din credinta(la mine conotatia divina are alt aspect decat cea mistica)ci din sila ptr.persoana mea si a celuilalt..nu pot sa acuz insa pe acea femeie care se dedica acestei practici..asta unu,pt.ca eu niciodata nu judec pe nimeni,cf.unui citat intelept din biblie”nu judeca ,pt.ca judecat vei fi”..si nu din credinta repet(ca nici nu am citit toata biblia,pt.ca sunt de accord cu Pavel Corut,in ce priveste continutul acesteia)insa pt.ca insasi viata a demonstrat acest lucru dand nastere altui citat celebru”niciodata sa nu spui niciodata”..si doi;.poate femeia o face fortat de ceva ce numai ea stie(stiu eu,vreun santaj ceva)poate pt.supravietuire..e posibil si din placere d-zeu stie ce gusturi are fiecare..acum traind in aceasta societate plina de prejudecati,normal ca e bine sa stai departe de astfel de persoane,pt.ca desi la un moment dat o fac constranse,.. dupa,devin fara scrupule si calca tot in picioare..ptr,ca da ai drepatate,”sunt si indivizi malefici care ne transforma in monstri”..desi ma gandesc totusi ca pana la urma depinde de caracterul fiecaruia ,de gena mostenita..parerea mea!....aoleu, iar am vorbit mult:)…

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
e foarte frumos şi adevărat ce spui ! Subscriu cu amândouă mâinile.
Eu sunt personajul din a doua poveste şi de aceea ştiu tot ce simţea... Tu, Ryana, Sorin şi... Camil Petrescu - pe care nu l-am pomenit întâmplător - aţi înţeles că nu poţi scrie convingător de cât la persoana întâi. E exact ce vreau să fac de acum încolo. E şi mai uşor, fără să cazi în facilitate...

Şerban Tomşa spunea...

Erată
A se citi :
"Nidelea Cristian" şi "decât".

Anonim spunea...

dacă povestea de dragoste nu este doar în imaginaţia iubiţilor, atunci literatura este reală pînă la cel mai mic detaliu. dureros de reală.

Şerban Tomşa spunea...

Ioana,
bine ai venit pe blogul meu ! Eşti cine cred eu că eşti ? Totul este, în literatură, dureros de real, chiar dacă povestea pare imaginată... Te mai aştept.
Cu drag.

Ryana,
m-am grăbit şi nu m-am exprimat prea bine. Voiam să te întreb dacă ţi-ai schimba părerea despre o persoană care face nişte lucruri murdare ce îi rănesc pe toţi cei care o îndrăgesc...

Anonim spunea...

sper să nu te dezamăgesc, dar nu mă ştiu a fi cine crezi tu că sunt...

îmi pare rău!...dar o să mai trec pe aici.:)

Şerban Tomşa spunea...

Ioana,
nu ai motive să-ţi pară rău. Te-am confundat cu o mai veche cunoştinţă... Regret că am făcut o gafă, dar îmi pare bine că eşti... cine eşti. :)
Te aştept în continuare cu drag.

Anonim spunea...

nuuu, nu ai făcut nicio gafă! ăsta e riscul virtualului. doar că m-am temut că o să fii dezamăgit...:)

Şerban Tomşa spunea...

Nu sunt deloc dezamăgit... :)

Şerban Tomşa spunea...

Ryana,
de la tine îmi vine lumină ! Ai spus atâtea adevăruri aici !
Ai dreptate în toate privinţele. Sigur că marele succes vine dacă ai norocul să întâlneşti un regizor ideal pentru destinul tău. Să joci un rol într-un scenariu sau în visul cuiva. Paolo Coelho a beneficiat de sfaturile unui alchimist veritabil. J.K. Rowling a fost povăţuită de o persoană ocultă, înainte de a-l crea pe Harry Potter.
Există oameni care scot tot ce este mai frumos din noi. Dar sunt şi indivizi malefici care ne transformă în monştri.