Altă poveste de dragoste

El este elev la un liceu din apropierea capitalei. Să-i spunem "A". E un băiat drăguţ, de statură medie, cu o piele foarte albă şi cu un păr castaniu spre blond. E mereu primul, încearcă chiar şi la fotbal să înscrie cele mai multe goluri şi publică poezii în reviste literare de prestigiu. Are prieteni pe B şi C, dar este pus mereu în încurcătură : cei doi se urăsc de moarte şi nu se pot reuni niciodată toţi trei... Pentru toată lumea este clar că A este timid şi foarte sensibil... Citeşte mult, motiv pentru care nu se duce la căminul liceului să mănânce. Asta i-ar lua, cu drum cu tot, două-trei ore zilnic... Prea mult... Proviziile cu care vine luni de acasă se termină miercuri şi el face o foame atenuată de lecturile din marii prozatori ruşi şi americani, ale căror cărţi le ţine tot timpul pe masă. Stă cu chirie la o familie de sectanţi bătrâni, iar camera sa dă direct afară. E o parte dintr-o fostă prăvălie în care nu încap decât un pat, o măsuţă, un godin şi găleata cu apă. În dimineţile de iarnă, ca să bea apă şi să se spele pe faţă, este nevoit să spargă gheaţa din găleată cu un cuţit mare...
Şi într-o zi apare ea. O aduce diriginta de mână şi o prezintă ca pe o nouă colegă, transferată de la un liceu din Bucureşti. E o fată zveltă, perfect proporţionată, cu un păr negru, cu ochi şireţi şi cu un nas cârn şi obraznic. O singură privire a fost de ajuns ca să-i inverseze punctele cardinale... Orizonturile se deschid şi îi inundă cu lumină lumea lui cenuşie ...
Din momentul în care o zăreşte prima dată, fata devine ţinta întregii afectivităţi a băiatului. El se gândeşte numai la ea, o visează, îţi imaginează cele mai romantice convorbiri cu ea... Stă singur în prima bancă şi o urmăreşte în vitrina unui dulap. O vede cum, intrigată, fata îl priveşte şi ea tot timpul. Se întoarce către ea, simte că pluteşte când ea îşi scutură părul sau îşi dezgoleşte gâtul superb şi nici nu-l aude pe directorul liceului, profesor de istorie şi favoritul său printre dascăli, cum îşi desfăşoară expunerea despre năvălirile barbare. ( De fapt, între el şi istoric există o simpatie reciprocă. De câte ori îi apar poeme în "Luceafărul", directorul îl cheamă în cabinetul său şi îl laudă. La teze şi extemporale, nu-i pune 10 ci... "Foarte foarte bine"...) Ea îl priveşte fără echivoc. Dar băiatul nu îndrăzneşte să-i adreseze cuvântul. Şi, pentru a salva situaţia, se dă dur. Se antrenează din greu la gazdă şi reuşeşte, în condiţii de înfometare extremă, să facă la sport de două ori mai multe flotări decât sportivul consacrat al liceului. Sare cu o jumătate de metru mai mult decât cel mai bun săritor, ajunge cel mai bun la rezistenţă şi la viteză... Şi asta numai pentru ea. În toiul unui conflict, pentru a o proteja pe ea, el îl doboară uşor, cu un singur pumn, pe un coleg de două ori mai solid...
La un moment dat, el îşi ia inima în dinţi şi o abordează, explicându-i că până atunci se purtase prosteşte, dar că va încerca pe viitor să se comporte firesc şi că ar fi fericit să comunice tot timpul cu ea. Scena se petrece pe hol. Ea râde fericită, iar el, şi mai fericit, intră în clasă. Devine visător şi începe să se gândească la Dostoievski, dar îngălbeneşte şi începe să tremure când se trezeşte cu ea lângă el, întrebându-l ce face şi dacă se simte bine. Fusese luat pe neaşteptate, nu avusese timp să-şi pună pe faţă masca unei atitudini normale. Starea de spirit i se transmite rapid şi ei, care se retrage pierită şi nedumerită.
La sfârşitul anilor de liceu, a trebuit ca ea să guste, la toaletă, dintr-o sticluţă de lichior, ( el va afla mai târziu ) pentru a-şi face curaj să-i ceară câteva rânduri pentru panglica ei de mătase, cu "amintiri"... Îi scrie o tâmpenie în latineşte şi totul se sfârşeşte.
O vede pentru ultima oară, din troleibuz, în timp ce se îndrepta către facultatea unde urma să dea examen de admitere. E doborât de o depresie puternică, nu mai are deloc forţă fizică şi o zăreşte cum se plimbă pe trotuarul unei străzi, însoţită de un fost coleg al lor, aproape de Cotroceni. Colegul are un nume aproape identic cu al lui A, iar ea loveşte cu piciorul, tristă, o cutie goală de conserve, aruncată acolo de un nerod.
O va visa şi se va gândi la ea încă douăzeci şi cinci de ani. În facultate nu va avea ochi pentru nicio fată şi va răni vreo două cu răceala sa. O va vedea cu ochii minţii şi după ce află că ea se măritase cu un Pazvante oarecare - un individ dintr-o localitate învecinată cu cea în care se născuse el ! -, că are doi copii şi s-a îngrăşat enorm.
O va purta în suflet mulţi ani după ce el însuşi se va căsători şi va avea, la rândul său, copii.
Într-o bună zi îşi dă seama că nu mai simte nimic pentru ea şi aproape că nu-şi mai aminteşte cum arăta femeia vieţii sale...
Şi simte o durere sfâşietoare...

P.S. Este tot o poveste reală. Şi nu face parte din ciclul Poveşti de dragoste cu tonţi, cum s-ar părea. Rememorând şi rezumând - textul de mai sus nu este o povestire, ci o relatare exactă şi concisă a unor scene adevărate - nişte evenimente, încerc să-mi dau seama dacă Gabriel Garcia Marquez spunea adevărul când mărturisea că n-a folosit deloc, în cărţile lui, imaginaţia... Că, adică, totul este real, dar pus în scenă cu o artă specifică. Nu ştiu dacă să îl cred sau nu... Durata sentimentului de iubire din Dragoste în vremea holerei este incredibila. Şi se ştie că realitatea este mai greu de acceptat şi mai puţin logică decât ficţiunea. Iar Cronica unei morţi anunţate ( practic, reportajul unui asasinat ) este scrisă în acelaşi registru cu romane care par exclusiv rodul închipuirii.
Cu câţiva ani înainte de a muri, poetul Geo Dumitrescu dezvăluia, într-o scrisoare adresată redacţiei "României Literare", că tot ce a scris Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni s-a petrecut în realitate...
Ştiu în mod cert că nu există literatură fără imaginaţie ( care e de mai multe tipuri ). Dar sunt curios dacă, în economia operei, aceasta ocupă 90 % sau 10 % din tot scenariul epic... Probabil că variază de la autor la autor. Şi, la drept vorbind, la ce ne-ar folosi să ştim ponderea fanteziei şi a elementelor reale într-o operă ? Poate doar în condiţiile în care am pune la punct o reţetă a succesului...