Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Scenă reală, petrecută în 1974.
La intrarea unui parc dintr-un orăşel de provincie, un bărbat vede o femeie frumoasă care voia să pătrundă în acelaşi timp cu el în spaţiul verde şi de care aproape că se ciocneşte. Cei doi se privesc şi rămân ca trăsniţi. Două minute se privesc unul pe celălalt. Cine îi priveşte îşi dă seama că ei nu s-au mai văzut niciodată şi că se comportă de parcă acum ar fi deschis prima dată ochii asupra lumii. E sfârşitul unei zile înăbuşitoare de august şi nu contează deloc cum arată sau ce vârstă au necunoscuţii. Să spunem, totuşi, că sunt plini de farmec şi au în jur de 30 de ani... Îşi zâmbesc reciproc, cu timiditate, apoi, într-un elan spontan, se apucă de mână şi păşesc împreună pe aleile parcului. Merg foarte încet, se sorb din ochi, iar cei care s-au aşezat pe bănci se bucură pentru fericirea lor. Iată, spun privirile lor, un cuplu într-adevăr fericit, care a rezistat asaltului nemilos al timpului şi al problemelor de tot felul. Femeia şi bărbatul merg din ce în ce mai încet, dau impresia că ar vrea ca drumul acesta să nu se mai termine niciodată, fac ocoluri din ce în ce mai largi, dar nu scot un cuvânt.
O tristeţe inefabilă se aşterne, ca un văl foarte subţire, peste surâsul lor, când ajung, în sfârşit, la ieşire.
Ezită amândoi, apoi se apucă de ambele mâini, întorcându-se cu faţa unul către altul, se privesc pentru ultima dată în ochi, dau să se sărute, sunt însă stângaci şi nu se sincronizează, aşa că renunţă la acest gest de tandreţe. Îşi strâng mâinile cu putere, se înclină amândoi în semn de rămas bun, nu rostesc nicio silabă şi se îndreaptă, cu picioare de plumb, în direcţii opuse. După cincisprezece paşi, el se întoarce şi se uită după ea. Trec câteva secunde şi se întoarce şi ea, dar el îşi vede deja de drum şi tânăra îi zăreşte numai spatele şi mersul nesigur.
M-am întrebat de multe ori dacă se vor mai fi văzut vreodată. Desigur, întâmplător.