În iarna trecută nu am avut păsări, dar am cumpărat grâu, pentru a hrăni nişte guguştiuci care zburau în jurul casei, în căutarea hranei. Erau peste treizeci, gerul era cumplit, iar ei mă aşteptau în fiecare dimineaţă într-un copac din faţa uşii. Le presăram grâu pe acoperişul garajului şi mă bucuram când vedeam că primesc darul meu. Încetul cu încetul, "cucuruzii" s-au împuţinat şi au rămas numai doisprezece. Se vede treaba că altcineva, în altă parte, îi prindea în capcane.
Anul acesta erau numai doi. Le puneam grâu pe postamentul de ciment pe care îmi instalez cortul, în timpul verii. Mă uitam după ei în fiecare seară şi îi vedeam cum se pregătesc să petreacă noaptea sub streaşina casei, aşezaţi pe firele de cablu şi Internet. În timpul zilei stăteau într-un vişin înalt, zgribuliţi de frig. Astăzi, când m-am întors de la şcoală, nu i-am mai văzut şi am fost înfiorat de o presimţire sumbră. Dacă i-a prins cineva ? Grâul pus la locul cuvenit a rămas neatins toată ziua. Spre seară, l-am văzut pe unul dintre ei privind curtea de sus, de pe firele reţelei electrice. Am tot sperat să apară şi celălalt, dar la lăsarea serii, guguştiucul era singur la locul de înnoptare. Cum va fi pierit celălalt ?
Mulţi oameni acceptă prezenţa guguştiucilor în curtea casei, fiindcă sunt nişte luptători impresionanţi care, apărându-şi cuibul şi puii, protejează şi păsările ţăranilor de atacurile coţofenelor şi ale ciorilor.
Prima pereche de guguştiuci a apărut în acest ţinut în urmă cu 60 de ani. Erau o curiozitate, fiindcă aici erau stăpâne turturelele, iar cineva i-a prins şi îi ţinea într-o colivie. A urmat o invazie masivă a acestor păsări care veneau din nordul Italiei, iar turturelele au plecat. În paralel, ulmii înalţi şi umbroşi s-au uscat din cauza câmpurilor magnetice generate de reţelele electrice de înaltă tensiune. Plini de iniţiativă, activiştii de partid de odinioară au sădit plopi. În cincizeci de ani, aceştia au crescut până în cer. Ulterior, copacii au fost făcuţi bucăţi cu drujbele şi furaţi de necunoscuţi, la adăpostul întunericului unor nopţi de vară... Ce mai urmează ?
2 comentarii:
E ciudata tara in care locuim... Si in jurul blocului in care locuiesc s-au taiat toti plopii, inclusiv cel din fata geamului meu. Mi-a venit sa plang atunci cand nu am mai recunoscut teritoriul copilariei mele, cand l-am fazut gol si sensibil, si pentru prima data mi-am dat seama ca locul meu nu mai e aici. In mai putin de doua ore, niste muncitori veniti de nicaieri, intrusi in universul meu, au chelit peisajul si au alterat amintirile a sute de oameni. Acum copilaria mea pare departe, caci vine dintr-un loc pierdut, un fel de miraj al memoriei.
Black Bitch,
copilăria este singurul "loc" unde ne vom simţi totdeauna acasă. E lumea în care ne refugiem când ne este mai greu. E ascunzătoarea noastră secretă... Ceea ce am făcut atunci ne marchează toată viaţa. Operele de artă sunt un fel de "amintiri din copilărie" deghizate. Naiv, Creangă şi-a intitulat chiar aşa scrierea... Şi e trist să vezi, cum spui tu, că singurul paradis pe care îl avem pe pământ ne este jefuit, desfigurat, distrus... E o slabă consolare să-ţi spun că purtăm copilăria cu noi, că timpul nu există, etc.
Trimiteți un comentariu