Marian Oprişan este prieten cu Platon

Oamenii de cultură de azi sunt, în marea lor majoritate, ignoraţi şi nu de puţine ori fac foamea. Dar oamenii de la centru, cu funcţii înalte în stat, au complexul cărţii... Un politician atins de flama violetă se duce, pe o ploaie torenţială, la o lansare de carte. Fireşte, nu orice lansare : e volumul unui scriitor faimos şi dă bine să se vadă că eşti interesat de literatura de calitate. Emoţionat până la lacrimi, autorul cu pricina scrie un articol în care arată că el e un om simplu şi nici nu se aştepta la atâta cinste, etc. Stupefiant ! Câtă ipocrizie ! "Ce caterincă"! ar spune un fost coleg de facultate, acum înalt funcţionar la Bruxelles. Şeful statului citeşte de vreo cinci ani un volum de versuri al aceluiaşi fericit condeier, fiindcă e de bon ton să audă lumea că îl citeşti pe X. Un actor bun şi excelent dansator descoperă că poate vorbi ore în şir, ca în transă, în faţa unui public numeros, descoperindu-şi nebănuite valenţe de guru. El îi citează, de-a valma şi impropriu, pe toţi marii gânditori pe care, de altminteri, nici nu i-a citit, după cum demonstrează strălucitul eseist Andrei Pleşu. Marian Oprişan îl parafrazează, pe toate posturile de televiziune, pe Aristotel... Ce părere o fi având Aristotel, de dincolo, despre toată tărăşenia ?
Totuşi, simţi sfiala omului mai puţin şcolit în faţa unui obiect cultural care îi depăşeşte puterea de înţelegere. Persoanele publice ştiu că modalitatea de a respinge o operă de artă este de a spune că, pur şi simplu, nu-ţi place.
În provincie însă orice entitate umană care are o foarte bună părere despre sine se aruncă orbeşte cu capul înainte, făcându-i proşti pe toţi autorii şi artiştii din lume. Îmi place/nu-mi place devine "Ce porcărie!", "E un dobitoc !", "Asta e literatură ?" Ce o fi însemnând literatura pentru oameni care, în mod sigur, au rămas pe vremea lui Sadoveanu şi Rebreanu, din care vor fi răsfoit câte o carte ? ( Văd mereu un realizator de televiziune - pe care îl simpatizez, de altfel - spunând la tot pasul despre evenimente culturale şi politice majore : "Nu mă interesează! " Ca şi cum pe mine m-ar interesa faptul că nu-l interesează pe el cutare şi cutare ştire... Omului i s-a urcat atât de tare vedetismul la cap, încât e convins că un lucru devine inexistent dacă nu captează curiozitatea lui demiurgică... Dar ăsta e un "critic" din capitală...)
Mă aflu în orăşelul V. Stau la coadă, pe un ger cumplit, să cumpăr o gogoaşă caldă. Două tinere doamne, aflate în faţa mea, discută despre un articol al aceluiaşi cunoscut autor.
- Ai văzut, Mimişor, spune una, articolului lui X, "Sentimentul românesc al isteriei" ?
Se vede că a doua doamnă nu se prea omoară cu cititul, căci ochii i se înnegurează a lehamite. Dar, dintr-o dată, privirea îi străluceşte a triumf.
- Dar ce, dragă, isteria este un sentiment ? întreabă ea şi o sfredeleşte veninos pe prima.
Iniţiatoarea dialogului cultural rămâne o clipă surprinsă, apoi pune capul în pământ, dezamăgită. A fost prinsă cu mâţa-n sac. Mai bine tăcea din gură
- Să ştii că ai dreptate, cedează iubitoarea de literatură. Uite că la asta nu m-am gândit.
- Ba eu am citit articolul şi mi se pare excelent, spune un domn cu aspect de boschetar, trăgând cu nădejde dintr-o ţigară să se încălzească. Dacă aş scrie un eseu, tot aşa l-aş concepe şi eu.
Cele două intelectuale îl privesc cu scârbă. Omul e îmbrăcat într-un pardesiu murdar şi făcut fâşii.
- Dar de "Sentimentul românesc al fiinţei " aţi auzit ? se aude din stânga mea o voce plăcut timbrată.
Mă întorc şi văd un domn îmbrăcat într-un palton elegant, purtând o căciulă de iepure.
- N-am auzit, spune, luată pe neaşteptate, prima doamnă. Cine...
- Dar de "Sentimentul paraguayan al fiinţei" ? întreabă din nou distinsul necunoscut.
- Dar de ce trebuie să auzim noi de prostiile astea ? sare cu gura Mimişor, contestatara. Şi sună ca dracu...
- Aveţi dreptate, spune conciliant domnul manierat de lângă mine. Scriu toţi ca nişte idioţi şi nu merită atenţia noastră.