Masacrul inocenţilor

Vânătoarea este un subiect fabulos. În preistorie şi mai târziu, ea a jucat un rol esenţial în existenţa omului şi chiar în configurarea unor anumite laturi ale caracterului acestuia : curajul, perseverenţa, spiritul de competiţie. Ca un erou adevărat, vânătorul ancestral se lupta cu natura pentru a asigura supravieţuirea speciei. Despre modul cum se reflectă în artă această îndeletnicire vitală a omului s-ar putea scrie tratate întregi...
Din păcate, vânătoarea a ajuns astăzi un fel de masacru al unor fiinţe lipsite de apărare. Cu toate că am prieteni vânători, cred sincer că preocuparea lor este o modalitate barbară de "a face sport". Nu voi înţelege niciodată ce plăcere îţi poate oferi faptul că tragi cu arma în nişte ţinte vii, înspăimântate şi animate de dorinţa disperată de a scăpa cu viaţă. Iubitorii de tir ar putea merge foarte bine în poligoane, unde şi-ar putea exersa ochiul şi mâna în arta unei precizii inutile, din punctul meu de vedere... Un vânător îmi povestea că toate căprioarele împuşcate plâng cu lacrimi aproape omeneşti, când îşi dau sufletul. Cunoşteam, pe vremuri, "un om de afaceri" care bracona în prostie, alergându-şi victimele cu o maşină de teren de ultimul tip. Acasă avea frigidere întregi pline cu iepuri şi capre congelate. De altminteri, cineva îmi spunea că în pădurea din apropiere ar mai fi doar o căprioară şi doi pui.
Toată lumea înstărită are arme... Se trage continuu şi se braconează într-un război absurd pe care omul l-a câştigat de multă vreme, într-un mod ruşinos şi spre paguba lui...
Am ieşit, vreo două-trei zile la plimbare, pe platoul înalt şi întins care domină localitatea. Aerul e curat, tare, ca la munte, iar câmpul nesfârşit e acoperit cu zăpadă. Atmosferă de basm. Sunt însoţit de doi băieţi care au cu ei şi un câine, luat "la plimbare". În realitate, îmi mărturisesc ei, aproape toţi puştanii au câini de vânătoare cu care prind iepurii şi potârnichile care mai scapă de alicele vânătorilor. "Îmi place la nebunie, îmi zice un copil, când iepurele e prins, doborât şi omorât de câini". Celălalt îmi explică încercările potârnichilor de a scăpa atunci când sunt rănite : se îngroapă în zăpadă şi rămân nemişcate, încât nici nu-ţi dai seama unde se află cu adevărat. "Dar nu scapă niciodată", îmi precizează el, zâmbind. Copiii au ochiul format. Ei îmi arată, la două sute de metri depărtare, un iepure care ne pândeşte îngrijorat de după nişte tufe de scaieţi. Câinele îl simte şi el şi dă să se repeadă, dar stăpânul său îl opreşte scurt - "Nu, Maxi !"-, din respect pentru mine, care am oroare de orice fel de ucidere şi îi cert aspru când aud că au manifestat cea mai mică cruzime faţă de un animal. Câte un stol de potârnichi se ridică în zbor, câinele vrea să le urmărească, dar este oprit de fiecare dată. "Nu zboară prea mult, îmi spun băieţii. Obosesc repede , se lasă pe zăpadă şi pot fi prinse cu uşurinţă." Pe deasupra dă roată, cu aripi desfăcute larg, pândind micile zburătoare, un uliu păsărar. "Dacă le găsesc prinse în capcane, le jupoaie pielea capului şi după aceea le mănâncă." În stânga noastră, la patru sute de metri, mergând direct peste semănături, apare un alt băiat, însoţit de doi ogari. Fuge la fel de repede ca şi câinii săi, ne depăşeşte, încercuieşte linia orizontului, îl vedem în dreapta, apoi se pierde în spatele nostru, către apus. A parcurs şapte kilometri, ocolindu-ne, cât ai clipi. În depărtare se aud focuri de armă. Băiatul cu ogarii a dispărut. "Trebuie să ne întoarcem", îmi spune unul dintre cei doi băieţi care mă însoţesc. "Dacă nu plecăm repede, îmi împuşcă imediat câinele."
Vânătorii ucid nu numai sălbăticiunile mici, neajutorate şi înfometate, ci şi câinii. Preistoria continuă...