Ziua lui EMINESCU

La începutul fiecărui an am un grăunte de speranţă că atitudinea guvernanţilor faţă de cultură se va schimba. Evident că mă înşel de fiecare dată. De fapt, lucrurile evoluează exact invers. De aceea reiau textul pe care l-am postat anul trecut, cu prilejul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu.

Ştiaţi că Eminescu, membru al Partidului Conservator, a scris foarte frumos despre trupele române când acestea au trecut Dunărea, în 1877, pentru a lupta pentru independenţa ţării ? Un alt membru al aceluiaşi partid i-a reproşat poetului tonul sărbătoresc al articolului. Nu trebuia să scrie aşa, fiindcă la putere era Partidul Liberal. Eminescu i-a replicat că interesul naţional este mai presus de interesele mărunte de partid. De altminteri, se ştie că marele om şi poet n-a împărţit niciodată cu nimeni masa lui de brad : a scris numai din inimă, din convingeri adânci, urmărindu-şi marile idealuri. Niciodată pentru bani. Niciodată la comanda altora. Este o lecţie de care majoritatea ziariştilor de azi şi toţi politicienii nici măcar n-au auzit. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este supremul nostru model moral.
Îi datorăm însă şi alte lucruri minunate. În primul rând, el a creat limba română literară, oferindu-ne cel mai preţios dar şi dând acestui popor o identitate inconfundabilă în timp şi spaţiu. Muzicalitatea, frumuseţea şi structurile în care ne exprimăm au fost inventate de Eminescu. În al doilea rând, Eminescu ne-a învăţat să simţim frumos şi să apreciem sublimul. Ne-a scos din sălbăticia simţurilor, fiindu-ne maestru în iniţierea estetică. El a exprimat intuiţii sclipitoare în versuri cu străluciri de cristal în care se oglindeşte focul îndepărtatelor stele. A compus adevărate simfonii din vocalele şi consoanele limbii române. Temele poeziei sale - natura, iubirea, filosofia, istoria, condiţia creatorului - au fost visate de toate generaţiile care au urmat după el. Eminescu a creat un univers poetic inconfundabil, în care şi-au găsit locul luna, teiul, nuferii, lacul, marea, codrul, aştrii, izvoarele... E greu să-l mai evaluăm astăzi, când sensibilitatea şi expresia poetică, deschise către modernitate, au evoluat şi s-au metamorfozat în forme noi şi benefice pentru literatura română. Eminescu pare acum, pentru mulţi, un autor de lied-uri sentimentale, pline de dulcegării... Dacă a atins la vremea sa, prin poezie, cea mai înaltă cotă literară, în viaţă a dus-o greu. A trăit trist, în sărăcie. A locuit toată viaţa cu chirie, la oameni inferiori lui. Răbda deseori de foame, umbla cu un palton fără nasturi şi nu avea bani să-şi cumpere un bilet la teatru. Îşi dădea tot sărăcăciosul său salariu de ziarist pe cărţi. Citea şi scria zi şi noapte. Ar putea fi exemplu pentru copii, căci a iubit cărţile şi a fost "însetat de cunoaştere". A avut depresie şi a fost tratat - Dumnezeule ! - cu injecţii cu mercur, pentru o presupusă infecţie luetică. A murit singur şi nefericit într-un spital de nebuni, cu dureri de cap îngrozitoare. După ce a murit, idioţilor le-a venit ideea să-i cântărească creierul şi să-l cerceteze, pentru a vedea de ce era el aşa de deştept ! I l-au cântărit, dar o femeie de serviciu - sau un servitor al doctorului - l-a uitat într-o farfurie, pe pervazul ferestrei, în bătaia soarelui şi materia cenuşie a celui care scrisese "Luceafărul" a intrat în descompunere. Se pare că, din curiozitate, l-au cântărit, apoi l-au aruncat la gunoi, dezgustaţi, fără să-l mai examineze... Ce mai contează că la înmormântarea lui s-au dus numai câţiva oameni, dar că aceştia erau nişte persoane foarte importante, în frunte cu primul-ministru ? Nimeni nu l-a ajutat în viaţă aşa cum s-ar fi cuvenit. Şi acum îl sărbătorim prin serbări şi recitaluri... Cu ce îl mai ajută pe el ? De aceea am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua lui de naştere. Cumva, este o poziţie asemănătoare cu cea pe care a avut-o el în timpul Războiului de Independenţă. În timp ce Alecsandri a scris un întreg volum, "Ostaşii noştri", Eminescu nu a scris nicio poezie despre marele eveniment. Ştiţi de ce ? Fiindcă, după entuziasmul iniţial, a văzut cum corpuri întregi de armată au murit de foame - la propriu ! - în faţa Plevnei şi Griviţei, în timp ce alimentele destinate soldaţilor erau vândute, la suprapreţ, pe piaţa neagră ! E posibil aşa ceva ? Să-ţi dai sufletul, de foame, în timp ce lupţi pentru ţara ta, iar alţii să se îmbogăţească, furându-ţi pâinea de la gură ? Numai nouă, românilor, ni se putea întâmpla asta... Eminescu a fost atât de scârbit şi atât de dezamăgit, încât n-a scris un vers despre războiul acela tragic. A publicat, în schimb, articole incendiare în care îi demasca pe vinovaţi. Şi-a făcut duşmani pentru toată scurta sa viaţă... Fără să mă compar cu Eminescu, la fel de "încântat" sunt şi eu astăzi de ceea ce se întâmplă în jurul meu şi am ezitat dacă să scriu sau nu despre ziua de naştere a lui Eminescu, care a murit ucis de răutatea şi indiferenţa unei societăţi evocate, caricatural şi pamfletar, în "Scrisoarea III" .

P.S. E ciudat că de câte ori vine vorba de Eminescu, ne pierdem simţul umorului. Când îl avem... În schimb, Caragiale ni-l împrumută pe al său şi, când discutăm despre autorul "Scrisorii pierdute", o scoatem la capăt cu succes...