miercuri, 24 martie 2010

António Lobo Antunes. O impresie

Vântul parfumat te trage de mânecă, saltă rochia unei necunoscute şi peruca unui bătrân dichisit, mângâind în treacăt nasul unui câine care cântă în cimitir o arie din Puccini, după ce a lins vin la ultima înmormântare şi e matol, în întunericul ce împinge în zidurile căminelor studenţeşti de fete şi îi mătură pe voyeuri, pe când luna a căzut din zare şi se rostogoleşte pe caldarâm în sunete de xilofon, urcând anevoie pe Bulevardul Elisabeta, către Universitate, fără să ştie că Simona Popescu nu ţine cursuri noaptea şi clopotele bisericilor umple oraşul cu miresme de crin şi liliac, iar prin Cişmigiu dârele băloase ale melcilor scot clinchete de pahare ciocnite şi atrag atenţia unui broscoi beţivan şi uite-mă, sunt eu, Ahile Petroşel, profesor suplinitor la "Gheorghe Lazăr", şi am fost alungat de acasă de menajeră care m-a lovit cu "Demonii" lui Dostoievski în cap, dar nu sunt filosof, nu sunt pictor, nu ştiu să scriu, nu am niciun talent şi tare aş vrea să-i arăt domnişoarei Gelsomina că sunt cineva, dar nu sunt nimeni, nu sunt nimic, doar istovit, încerc să mă reconstitui, într-un tomberon, din mirosul lăsat de pisici prin subsoluri şi din inscripţiile obscene din ganguri.

10 comentarii:

Ryana spunea...

nu stiu la ce faci referire in acest text,deci sa nu ma bag precum"musca in lapte",vreau sa spun ca eu ador literatura rusa..Tolstoi,Puskin,iata Dostoievski principalii mei preferati..desi este f.greu sa-i citesti,valoarea lor inestimabila nu lasa indiferent chiar si pe cel mai ignorant cititor,zic si eu...mi-as dori sa pot sa am atat timp sa pot sa mai recitesc din acesti titani ai literaturii universale..dar….lasand deoparte insa bla-bla-ul meu in ale comentariului,si detasandu-ma cumva de subiect insa fiind in ton cu el..pe mine nu stiu cine m-a lovit in cap sau daca a si facut-o cu "Demonii"lui Dostoievski,insa,ma gandesc cum ca nimic din tot ce trateaza acest roman,nu este strain societatii in care traim..mi se pare o reeditare live a romanului insa la alt timp la alta scara..in final luminita pe care o cautam fiecare dintre noi,e mult prea departe ,daca nu cumva nici nu exista..uite vezi,iar m-a prins nostalgia,si am intrat cu totul in lumea tenebrelor dostoievskiene.:)

Şerban Tomşa spunea...

Ryana,
am încercat o frază în stilul lui Antunes. Puteam să scriu aşa pe la 22 de ani...
Dar, ca şi tine, sunt convins că ruşii sunt cei mai buni, cei mai mari : Dostoievski, Gogol, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, Ilf şi Petrov nu se compară cu nimeni. Cândva voi scrie un roman gogolian şi voi încerca să-mi imaginez cum ar fi fost unul plăsmuit de Cehov...

mmi spunea...

Mie mi se pare că îţi iese bine şi acum. Să fie de vină faptul că sufletul nu evoluează mereu în aceeaşi direcţie cu trupul? Sau poate că avem de fapt cuprinsă în noi cheia pentru orice bucată a sufletului uman. Al lui, al tău, al ei, al meu. Sau e o stare ...aş vrea mult să găsesc uşile.

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
tocmai mă gândeam că nu prea îmi iese... În orice caz, îmi plac romanele cu acţiune, dialoguri şi personaje interesante...

mmi spunea...

Eu cred că îţi iese în măsura în care te exprimă pe tine şi nu pe el. Dar probabil că ai trecut de vârsta încercărilor. Oricum ar fi tu scrii frumos.

DRAGOŞ VOICU spunea...

Salutare! Ma bucur sa te reintalnesc! Am incercat sa citesc si eu "Ordinea naturala a lucrurilor" a lui Antunes.
Nu am reusit sa trec de pagina 144, ma plictiseste groaznic. Intr-adevar, recunosc, are o metafora bine mestesugita, are si o tehnica a romanului faina, am mai intalnit la portughezi si la sud americani, dar mi se pare ca bate apa in piua de o gaseste dracii, de o transforma in praf de purici si il arunca pe mine. Si nu stiu ce sa fac, sa continui cartea si sa ma chinui sau sa o las pentru cand oi avea rabdare pentru el? Pur si simplu ma lasa rece, nu-mi induce nicio emotie, decat extrem de rar, pe alocuri mi se pare chiar fake...pai nici nu se compara cu ce am simtit cand l-am citit pe Peixoto sau pe altii de-ai lor...

Şerban Tomşa spunea...

Dragoş,
tocmai mă gândeam la tine. În vacanţa de Paşte voi redacta cronica la romanul tău. Nu am uitat ce ţi-am promis şi mă ţin totdeauna de cuvânt, dar am avut un program infernal. Sper să-ţi fac o surpriză plăcută.
Da, Antunes are un mod de a scrie foarte original, dar nici eu nu văd stilul lui ca ideal pentru un romancier, deşi sunt mulţi care spun că este cel mai bun prozator care se poate imagina.
Când voi termibna cronica, ţi-o voi trimite. :)

mmi spunea...

Cu riscul de a fi pe lângă subiect, profit de moment să îţi pun două întrebări.
Prima, pentru cine scrie un scriitor, pentru sine sau pentru ceilalţi, extrapolând, pentru cine creează un artist, pentru sine sau pentru ceilalţi?
A doua, cât de important este aşadar, pentru scriitor, dacă un cititor îl înţelege deplin? Oare e important ca omul să înţeleagă exact mesajul cu riscul de a nu rezona afectiv sau e important să simtă, cu riscul ca tu, scriitor, să rămâi neînţeles?

Şerban Tomşa spunea...

Mmi,
în principiu, un scriitor ar trebui să scrie pentru cititori - Caragiale ştia asta ! - sau măcar să găsească un echilibru între sine şi ceilalţi. În România, ca să poţi fi acceptat ca scriitor de valoare, trebuie să scrii mai mult pentru critici. De aceea cărţile noastre "de valoare" nu au succes de public, iar acesta din urmă a ajuns să citească pe Sandra Brown... Cărtărescu, scriitor important,se bucură şi de recunoaşterea maselor de cititori, dar el e o excepţie fericită.
Acum încerc să fac exact lucrul la care bănuiesc că te gândeşti : să scriu în aşa fel, încât să trezesc interesul oricui...

mmi spunea...

Îţi mulţumesc pentru răspuns. Născusem la un moment dat o polemică prin exact aceasta opinie pe care ţi-o împărtăşesc. Mie mi se pare esenţial ca un scriitor să nu se trădeze pe sine dar să caute şi recunoaşterea cititorului. Nu te poţi numi artist dacă, de exemplu, pictezi frumos şi ascunzi picturile în pod. Deci mulţumesc din nou. Şi... Hristos a înviat!