M-am născut în ținutul... lalelelor

M-am născut pe 10 octombrie, 19...( în acte sunt trecut pe 12 octombrie ), într-o localitate învecinată cu cea în care trăiau părinții mei și în care îmi târăsc existența și eu. Acolo era maternitatea.
Comunitatea avea o moașă, un fotograf și un fel de spițer care scotea dinții și măselele stricate ale țăranilor.
Fotograful făcea poze tuturor oamenilor care locuiau pe o rază de 50 de km. Din cauza faptului că „pozarul ” avea un umăr sucit, toate amintirile noastre sunt trase ușor către dreapta și apărem, în ochii posterității, oblici cu solul...
Spițerul făcea și injecții. Te întreba :
- Unde te doare, mă ?
Și te înțepa direct acolo unde aveai dureri : în spate, în burtă, în mână sau în picior. Toată lumea se minuna de priceperea lui. Avea o seringă făcută din metal și sticlă, prevăzută cu un singur ac pe care el îl ținea înfipt, cu mare fudulie, ca pe o decorație, chiar la reverul hainei pe care o purta mereu, indiferent de anotimp. Era un ac mare și gros care uneori se tocea și atunci vraciul trecea pe la un localnic, care avea polizor, și își ascuțea instrumentul...
De mulți ani, am denumit localitatea respectivă, împreună cu profesorul de sport, „ținutul lalelelor”. De ce ?
Într-o zi, omul de serviciu de la școală, un veteran de război atins de Parkinson, nea Ivan, stătea de vorbă cu un alt bătrân, în fața porții aceluia. La un moment dat, tovarășul de dialog al lui nea Ivan s-a oprit din flecăreală și a adulmecat, încântat, aerul.
- Bă, Ivane, a zis el, de unde vine, bă, mirosul ăsta de lalele ?
- Pă dracu miros de lalele, a mormăit veteranul. Vidanjează unii closetul școlii...