vineri, 7 ianuarie 2011

Poveștile vieții și adevărurile literaturii - cronică la o carte de Radu Aldulescu

         Cu foarte mult timp în urmă, trei scriitori români, Fănuş Neagu, D. R. Popescu şi Nicolae Velea, au făcut un pariu literar, urmând ca fiecare dintre ei să scrie câte o povestire pe aceeaşi temă : seceta. Din această întrecere prietenească, pe o temă dată, au rezultat cel puţin două capodopere : Dincolo de nisipuri şi Mări sub pustiuri. Proza lui Velea, Ochelari cu împrumut, este cel puţin onorabilă. Ce se întâmplă însă când un prozator scrie un roman cu povestea livrată de-a gata de o persoană care doreşte să se eternizeze în marea poveste a literaturii?
         „Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit : o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. O mamă îndurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii.” Acesta este începutul poveştii adevărate, de viaţă, relatată de Mădălina Ghiu, editorul care are marele merit de a-l fi susţinut şi de a-l fi publicat în ultimii ani, cu consecvenţă, pe Radu Aldulescu. Căci scriitorul care s-a înhămat la acest proiect nu este nimeni altul decât autorul Sonatei pentru acordeon. Putem spune că avem privilegiul de a asista la modul cum o dramă umană se transformă în literatură. O situaţie asemănătoare cu cea în care un pictor lucrează după un model căruia trebuie să-i fie cât mai fidel, cu menţiunea că sarcina scriitorului este mult mai dificilă. O lecţie de artă romanescă. Inteligentul Cosmin Ciotloş vorbea pe bună dreptate, în acest caz, de o „presiune a realului”. Nu mulţi scriitori ar fi făcut faţă acestei limitări multiple pe care trebuie să o suporte prozatorul. Se ştie că Radu Aldulescu a reusit, în anii 90, o performanţă literară şi culturală unică. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu de îngrijorătoare anemiere epică, autorul romanului  Amantul Colivăresei a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori pentru care calitatea scriiturii era totul. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia, instinctul artistic, capacitatea de construcţie şi relieful vocilor narative contribuie, în proporţii ideale, la definirea geniului său literar. El este prozatorul care îmi aminteşte cel mai mult de Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria şi îngerii, în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale . Scoase în faţă, ele sunt iluminate din toate unghiurile şi etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o ţesătură epică plină de consistenţă, care ne aminteşte de Faulkner, D. H. Lawrence şi Thomas Mann. Naraţiunea se colorează, se animă, se învolburează şi se umple de viaţă, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat şi nenumărate vârtejuri şi bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldulescu : pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilităţi, detalii revelatoare care animă naraţiunea de o densitate copleşitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor şi de a urma mişcările lor afective şi sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă şi pare a aparţine, ca şi în cazul lui Slavici – cu care Alduldescu se aseamănă prin deplina concordanţă dintre fluxul epic şi „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor -, unei „guri a satului” , naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate şi un nivel de înţelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „fiinţele pe hârtie” pe care le plăsmuieşte. Discursul narativ are la bază un autentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior . Relatarea are un farmec inefabil, iar construcţiile incidente, interjecţiile, interogaţiile, exclamaţiile, vocativele, imperativele, formulele de adresare , cuvintele şi expresiile populare conturează o oralitate puternică şi coerentă, cu un relief artistic inconfundabil: „... Savu n-a lăsat ocazia să-l bată pe tovarăşul Axinte până l-a umplut de sânge, şi unde mai pui, că-n public, în ochii notabilităţilor oraşului, în timpul unei mese tovărăşeşti cu invitaţi de vază, tovarăşi de la regiune, umilindu-l astfel în ultimul hal, cu o mână şi nişte coaste rupte şi faţa făcută ferfeniţă, de a trebuit să fie cusută de sus şi până jos, Savule, a fost cea mai nare greşeală a vieţii tale.” Sau :” Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat cumpănă până s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mâna ta ţi-ai făcut-o, idiotule şi nesimţitule.” Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un discurs romanesc a cărui substanţă epică şi forţă artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulaţii care îi aparţin lui şi numai lui. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist desăvârşit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect şi prezent, pendulările între perfectul condiţionalului şi conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărţile lui Aldulescu. Întâmplările se lăţesc, se întind şi se umflă asemenea unui aluat săţios, devorator de real.
            Cum povestea în sine ne interesează mai puţin, fiind opera destinului, ne vom concentra atenţia asupra celorlate elemente ale cărţii. Aldulescu este un excelent portretist, cu analogii şi comparaţii de mare forţă sugestivă : „...ţăranilor bătrâni, cu feţe arse de soare, striate de reţele dese, de riduri prin care abia răzbătea abia văzută umezeala lacrimilor, ca printr-un zid măcinat de vreme şi intemperii, stând să se năruie.” Aglomerarea detaliilor nu este niciodată sufocantă şi acestea pregătesc deschiderile către fantastic şi oniric. Viziunile Anei Maria, îngerii care o însoţesc şi o ajută, visele fetei, reprezentările însufleţite urmează o linie fecundă, înnoitoare pentru proza lui Radu Aldulescu, inaugurată în Proorocii Ierusalimului. Realul se varsă, ca şi la Gogol, într-un „fantastic al banalităţii”. Mariana este ajutată să treacă graniţa de spiritul surorii moarte a Marikăi. Ana Maria trăieşte undeva la graniţa între real şi astral. Uneori, ca şi în Delirul lui Marin Preda, naratorul vorbeşte peste capul personajelor, făcând consideraţii foarte interesante : „Dacă instaurarea comunismului a însemnat venirea slugilor la putere, căderea lui a fost posibilă şi s-a săvârşit prin venirea la putere a slugilor acelor slugi, care n-au pregetat să calce pe cadavrele poporului de slugi care era România. Acel neam de slugi nemernice aşadar, de care nu le-a mai păsat slugilor slugilor, sau le-a păsat prea prea tare în spaima lor de a nu le lua locul, aşa încât au călcat în picioare lăsând praf şi pulbere în urmă. Dar Aldulescu este un excelent povestitor, nu în sensul asemănării cu Sadoveanu, ci al creării acelui continuum romanesc despre care vorbea Daniel Cristea-Enache. Există un stil al retardării, al redării detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Gesturile personajelor sunt surprinse ca într-un balet lent, mustind de vitalitate. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu şi Paul Georgescu, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus. Scena în care Mariana trece graniţa este relatată magistral, ca şi preumblările prin oraş şi tribulaţiile sentimentale ale Anei Maria. Memorabil sunt narate, cu un umor care le scoate de sub zodia trivialului, scenele de homosexualitate şi masturbare, ca şi violurile pe care le suportă Mariana. Pe alocuri, descrierile spiritualizează toposul urban: „ Lumina aceea în creştere părea să susure şi să tresalte în acorduile uni vals rostogolindu-se pe caldarâmul de piatră cubică şi urcând pe faţetele clădirilor.” Vieţile lui Savu şi Mariana Bejan se consumă într-un spaţiu consacrat de cărţile anterioare ale autorului : mediul muncitoresc, cenuşiu, fără orizont. Portar de fotbal cu frumoase perspective, vedetă în devenire, Savu îl bate cumplit pe Grigore Axinte, o notabilitate locală care îl împiedicase să se transfere la Dinamo Bucureşti şi îşi deschide, în felul acesta, calea către ratare. Mama Marianei este, în schimb, o stanahovistă convinsă care este decorată de însuşi şeful statului căreia are ocazia să-i strângă şi mâna. Şi, mai departe, personajele care apar reiau ciclul de suferinţă prin care trec întemeietorii familiei. Aici este locul să facem câteva consideraţii pe marginea fiinţelor umane evocate de Aldulescu, fiindcă s-a conturat, din atâtea volume, prototipul unui personaj aldulescian : un gladiator veşnic în arenă – nu întâmplător el este uneori un sportiv care trece pe lângă o carieră frumoasă ! -, având germenele insuccesului în sânge, ducând o luptă crâncenă pentru a supravieţui, luând totdeauna decizii în defavoarea sa, întorcând chiar cea mai prielnică situaţie în contrariul ei, neavând stare, umblând mereu în căutarea unei liberăţi iluzorii, căzând din rău în mai rău, având lipici la nenorociri şi cultivând relaţii falimentare, atras fiind de fundul gropii ca de un magnet. Femeile, în special, sunt fascinate de escroci, pierde-vară, golani nestatornici şi fără simţul resonsabilităţii, oameni de nimic, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, altminteri foarte înzestraţi sexual. Să remarc că de la Nicolae Breban încoace, niciunui prozator român nu i-au „ieşit” mai bine personajele feminine. Bărbaţii caută, dincolo de vieţile irosite aiurea, o libertate de care fug periodic, pentru a o lua apoi de la capăt. Sortit ratării, personajul aldulescian face, în fiecare op, o nesfârşită călătorie la capătul nopţii, cu lungi coborâri în Infern. Adolescenţii fug din familii, dar iau cu ei păcatele părinţilor, repetându-le isprăvile şi nereuşitele, femeile căutând instinctiv tatăl beţiv pe care îl avuseseră acasă, iar bărbaţii neangajându-se, precum capii familiiilor lor, în nimic serios şi lăsându-se întreţinuţi de femelele cu care trăiesc. E o lume în care bărbaţii sunt trântori – Savu Bejan, Remus Delea, Manfred, Gabriel -, iar femeile un soi de albine cu porniri iraţionale şi perverse. Mariana îl vorbeşte de rău pe Manfred, cu care convieţuieşte, dar care nu o satisface sexual şi preferă intimitatea lui Karl, piticul cu ochi de sticlă, înzestrat însă ca un măgar, cu care face amor după orele de muncă, lăsându-şi măruntaiele scormonite de falusul enorm al handicapatului. Puţinii bărbaţi care se comportă ca nişte domni sunt aruncaţi de societate la o ladă de gunoi urât mirositoare : Cinty, Jurgen Bokel şi Rudolf Rennword.
                Sunt scriitori care fac artă din orice. În Delirul, de pildă, Preda a introdus, la al doilea tiraj, o scenă cu Ceauşescu, pe când omul politic era doar un ilegalist persecutat, şi totul este atât de verosimil, atât de adânc uman, încât autorului nu i se putea reproşa nimic. Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eşec : toate romanele sale sunt reuşite indiscutabile şi a spune că este un mare scriitor a devenit deja un loc comun. Aş adăuga doar că realitatea socială şi politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunţată şi mai personală amprentă literară, dintre toţi cei care scriu azi în limba română.
                              ( Text apărut în revistele Luceafărul și Oglinda Literară )

18 comentarii:

pantacruel spunea...

frumos text!
la multi ani pt azi, mister! :)

mihaim spunea...

La multi ani,Maestre!

adrian spunea...

Fiind o zi de sarbatoare crestineasca,nu-mi vine decit sa ma gindesc la Dumnezeu si sa-l rog sa ocroteasca familia dumneavoastra si pe cei dragi. La multi ani!

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
îți mulțumesc și îți întorc urarea.
Mă bucur că ești în formă...

Şerban Tomşa spunea...

Domnule doctor,
vă mulțumesc și vă întorc urarea. Sper să mă mai țină o vreme balamalele... :)

Şerban Tomşa spunea...

Părinte,
vă mulțumesc și vă întorc urarea. Ion este, într-adevăr, și numele meu. Simt că este benefic, încărcat cu energie pozitivă.

Scorchfield spunea...

Să fie greşeala mea, adică eu să mă însel; totuşi nu constatăm, cu o uşoară uimire la mulţi scriitori buni şi chiar foarte buni -precum ai scris prietene, lipsa universalului, punând eu întrebarea?!

De ce citindu-l pe Nichita Stănescu, eu nu simt asta? (Dar numai la Stănescu şi Eminescu!)
De ce pomenind de antici, Joyce a revoluţionat arta de a scrie, mai departe şi francezii, pe lângă arheologie au dus mai departe suflul Olympiei. Nemţii au făcut din asta, secolul trecut, o filosofie.
Ruşii au reuşit să traverseze fără ajutorul antichităţii, este adevărat, spiritele lor literare sufocă şi acum contemporaneitatea.
Noi, noi unde suntem?!

abbilbal spunea...

Noa serbus sau servus, cum îţi cade mai bine. Mie-mi place serbus, ca la noi prin târg.
Nu mai ştiu dacă ţi-am zis sau nu LA MULŢI ANI ! Dacă n-am zâs, o fac acum pentru întreagă familia ta.
Undeva-mi zâsă-şi o treabă, acum IO întreb alta: eşti rudă cu Şerban Doru din Rădăuţi, sau măcar îl cunoşti? Dacă da, e clar. De acolo ne cunoaştem şi în real, nu doar în virtual.

Horia Gârbea spunea...

La Mulți Ani!

Mi-a plăcut și mie romanul lui R.A.
Foarte bună observația cu bărbații inactivi din carte. Să nu uităm că e perspectiva uneia care a suferit de pe urma lor. Proorocii Ierusalimului m-a încîntat mai puțin. Ana-Maria are și un defect de versosimilitate. O să scriu și eu cronica în curînd și voi explica

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfiel,
profunde observații...Despre Sadoveanu s-a spus că e prea specific. Nu știu, am senzația că jucăm pe o scenă periferică. De aceea îmi vine greu să folosesc nume autohtone și caut sonorități exotice, care să stârnească un dram de curiozitate...Sigur că asta nu e totul...
Dincolo de talentul indiscutabil care răzbate din textele tale, remarc anvergura ideilor fundamentate pe o solidă cultură. Lucrezi în mediul universitar ?

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
îți muklțumesc și îți întorc înmiit urarea. Am senzația stranie că ne cunoaștem de când lumea... Din păcate, nu-l cunosc pe Șerban Doru. E posibil să te fi cunoscut prin anii 1976-1977, la Câmpulung Muscel ,sau prin 1978-1981, prin campusurile universitare ( Grozăvești, 6 Martie ) ori în Spitalul Studențesc de atunci... Dacă nu, ne cunoaștem precis dintr-o viață anterioară... :)

Şerban Tomşa spunea...

Maestre,
vă mulțumesc și vă întorc înmiit urarea. Mă bucură deschiderea - determinată de o inteligență pe măsură! - pe care o aveți față de toate tipurile de scriitură care implică o valoare literară. Sunt, de asemenea, încântat că vă place Radu Aldulescu. Sigur, ochiul Domniei Voastre este la fel de ager ca și condeiul... :)

Scorchfield spunea...

Prietene, sunt inginer în telecomunicaţii, probabil că de din această cauză văd oarecum altfel "literatura", dar prin părerile mele chiar nu vreau să jignesc pe nimeni, vreau doar să provoc "artificii" pentru plăcutul gândului.

Şerban Tomşa spunea...

Scorchfiel.
din postura în care te afli, cred că poți vedea corect condiția literaturii... Aștept cărțile pe care le vei publica.
Nici eu n-am vrut să irit pe nimeni, dar crezi că am reușit ?... :)

abbilbal spunea...

Noa serbus.

La Câmpulung Muscel nu am fost nicicând. Deci pică.

Prin 1978-1981 eram deja ceferist cu oarece vechime. Deci pică şi varianta asta. Aşa că mai rămâne doar ultima variantă. Undeva prin Univers.

Şerban Tomşa spunea...

Abbilbal,
e perfect... Înseamnă că suntem prieteni de mai multe sute de ani... :)

mariapostu spunea...

Ti-am citit si pe Reteaua literara cateva texte!Felicitari!Si pentru cronicile elogioase.O sa cumpar cartea , merita.

Şerban Tomşa spunea...

Maria,
mulțumesc... Poate că ar trebui să scurtez Ghețarul și să-i dau mai multă cursivitate... Voi face precis această operație, dar nu știu cât timp îmi va lua. Nu sunt foarte mulțumit de ceea ce a ieșit în final... Îți voi trimite un exemplar din următorul roman pe care l-am terminat în august, 2009 și care va apărea, probabil, anul acesta...