Proza scurtă ca o scenă de teatru modern - cronică la o carte de Horia Gârbea

              Orice ar scrie - poeme, roman, teatru,  cronică, eseu -, Horia Gârbea îl face pe cititor să simtă din plin magia literaturii. El e mereu nou, surprinzător, are vervă, umor şi o admirabilă prospeţime ludică. Fiecare pagină scrisă de acest polivalent şi sclipitor scriitor are idee, scăpărare şi stil. O inteligenţă vie, mobilă şi creatoare traversează fiecare pagină semnată de el, purtând pecetea unui talent inconfundabil.
Ca un autor de proză scurtă să fie „mare”, trebuie să îndeplinească trei-patru condiţii esenţiale. În primul rând, este necesar ca rata reuşitelor să depăşească binişor 90% din numărul titlurilor incluse într-un volum. Cehov şi Caragiale nu prea dădeau rateuri şi de aceea au rămas definitiv în istoria literaturii. Poate de aceea nici n-a fost nevoie ca ei să scrie romane masive cu care să-i convingă pe critici că au forţă artistică. În al doilea rând, autorul de proză scurtă autentic străluceşte pe fiecare pagină. Nu vom găsi la el pagini terne şi plictisitoare. În al teilea rând, textele sunt concentrate, iar născocitorul lor stăpâneşte perfect mecanismele umorului şi are o viziune scenică asupra lumii. În sfârşit, cea mai importantă trăsătură a unui scriitor care doreşte să se exprime pe spaţii mici este oralitatea. Un prozator auditiv va face totdeauna, în această situaţie, o impresie mai puernică de cât unul vizual, descriptiv şi poetic. Dacă parcurgem cu atenţie ultimul volum al lui Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, observăm că „principiile” enumerate mai sus sunt chiar trăsături specifice prozelor pe care le comentăm. Adăugând calitatea excepţională a dialogurilor, derivată din oralitatea puternic reliefată, ştiinţa desăvârşită a construcţiei, cu incipit-uri şi finaluri măiastre, scriitura alertă şi ştiinţa de a evidenţia conflictul şi de a crea suspans, definim, în linii mari, arta literară din ultima carte a plivalentului nostru creator.
De fapt, nimic nu este întâmplător la Horia Gârbea. Cu atât mai puţin dimensiunile prozelor sale. Ca şi Caragiale, care nu scria pentru critici, Horia Gârbea ştie cui se adresează, cu alte cuvinte, pentru cine scrie şi de aceea îşi adaptează atât stilul, cât şi poveştile, la nivelul celui care îi deschide opul. Horia Gârbea pare sceptic că azi mai sunt cititori dotaţi cu suficientă răbdare care să le permită să-l citească pe Thomas Mann, de exemplu. Iubitorul de literatură al epocii de tranziţie seamănă cu un astronaut care găseşte, într-o pilulă, toate aromele mâncărurilor de lux din marile restaurante. Horia Gârbea este un autor care aduce deopotrivă satisfacţie criticilor literari şi bucurie cititorului obişnuit, fiind un scriitor sortit să aibă mare succes în rândul publicului larg.
              Actualitatea politică este surprinsă în tuşe groase, trase cu o mână sigură, versată. Inventivitatea verbală este reconfortantă, iar scriitura este în deplină consonanţă cu subiectele alese. Un grotesc bine temperat operează peste tot în Articolul 96. : „ Escalopul cu lămâie avea gust de iguană centenară stropită cu acid azotic” , „Înalt Prea Sfinţitul Ghedeon, mitropolit vicar, certat cu Dumnezeu şi Codul Penal”, miros „de parfum scump şi sos de subţiori”, „damful său de budă a unui bazar oriental”. Autorul nu se sfieşte să pună vorbele biblice într-un context compromiţător :” Sărută-mă cu sărutarea gurii tale ! Căci sărutările tale sunt mai dulci decât vinul. Ei, cum să-i spui aşa ceva unei tute ca asta ?”  Relaţiile dintre personaje sunt mai mult decât surprinzătoare. Soţia îl obligă pe un ministru să iasă cu o femeie uşoară, pentru a fi luat în vizor de ziarişti, ca în felul acesta cota omului politic să fie ferită de prăbuşire, iar voturile sa vină în continuare pe bandă. Ministrul joacă, în mod evident, un rol care nu i se potriveşte, iar situaţiile sunt comice. Modul în care Telu Coroiu încearcă să-şi păstreze electoratul vorbeşte de la sine despre calitatea deopotrivă a politicii şi a gazetăriei care se face la noi, dar şi despre nivelul cultural al „poporului suveran”. Incultura şi argoul pesrsonajelor sunt splendid resorbite în discursul narativ. Trivialul reprezentând nota dominantă, oamenii politici sunt fiinţe ale periferiei culturale, iar oamenii lor de încredere sunt interlopi trecuţi prin ciur şi dârmon. Reveriile unei dame de companie sunt sugestive :” Se vedea când purtată pe braţe de un toreador, când violată de o gorilă, când singură şi somnoroasă pe un maldăr de zdrenţe...” O performanţă uimitoare sunt descrierile cu efecte umoristice : „La puţină vreme, păsările urlau de-a binelea, era un vacarm în care tot ciorile aveau cuvântul hotărâtor.” O scenă foarte reuşită este cea în care ministrul se trezeşte în camera de hotel, având-o alături pe femeia care practică sexul pe bani : „Membrul guvernului se simţi lângă ea infinit de bătrân, de urât şi de singur. Şi peste toate, simţi în el o putere de mistreţ încolţit gata să dea ultima luptă cu câinii în plină erecţie naturală.” Când soneria telefonului reproduce acordurile imnului naţional, iar bărbatul horcăie epuizat, femeia se gândeşte că nu are toate culorile drapelului pe chiloţi şi din acest motiv nu se poate pune „în două labe”, „în poziţie cuvenită”. Povestirea se citeşte cu mare interes, fiind condusă cu mână de maestru, iar finalul este neaşteptat.
                 În Îndreptări este caricaturizată lăcomia oamenilor care reprezintă biserica, dar punctează şi ivirea miraculosului într-o lume vulgară şi banală. Horia Gârbea este un autor de literatură fantastică care se ignoră şi care  ar trebui să se ia foarte în serios. De altfel, inserţiile miraculosului sunt vizibile şi în Abraham Lincoln coboară în iad. Deşi dialogurile sunt foarte naturale şi totul pare real, poştaşul e, de fapt, mesagerul altei lumi, iar Nea Ilie nu e un sinplu veteran de război rămas cu handicap. El a trecut prin toate bătăliile şi a i-a cunoscut pe toţi conducătorii de oşti şi pe toţi eroii : „Mi-aduc aminte... Napolion, Kutotzov, Anverescu, Grand, Jofră. Ce să mai zic de Paton ? Ăsta a fost încoa de tot. Dar cel mai bine mi-aduc aminte de Pazvante. Maior de căciulari, straşnic bărbat. Eu zic că toţi ăilalţi nu făceau cât el. Dacă nu murea, ajungea departe. ” Nea Ilie şi poştaşul pălăvrăgesc, de fapt, într-un „infern discutabil”, iar apariţia, în final, a lui Abraham Lincoln este bine pregătită. Se simte din plin experienţa dramaturgului.
Adevărate bijuterii sunt Utopia. Şase parabole despre teatru, „Întoarcerea tatei din râzboi”. Subiecte şi Jocul. Ultima este o adevărată capodoperă în care este surprinsă condiţia unei creaţii de geniu, devenită cunoscută tuturor şi despre care fiecare are impresia că este opera sa. Autorul rămâne anonim, murind în împrejurări stranii şi, din ultimul său mesaj, reiese că el era convins că trăieşte ultimele clipe ale civilizaţiei noastre. La fel de reuşită este Întoarcerea tatei din război. Subiecte. Tema războiului, paternitatea şi relaţia cu Celălalt sunt teme care, deşi păreau de mult fumate, capătă sub condeiul lui Horia Gârbea o prospeţime şi o originalitate uimitoare. Perspectiva narativă este foarte inspirată, perfect pliată pe motivele literare care fac din „subiectele” respective un text foarte important. Frumuseţea şi noutatea acestei povestiri reverberate în oglinzile virtualului au făcut ca ea să fie deja tradusă în câteva limbi. Sunt bucăţi scrise impecabil, înţesate de idei, pe tema morţii, a teatrului şi a jocului ca formă de artă, etalând virtuozitatea cu care Horia Gârbea stăpâneşte variatele registre ale limbii române. Utopia. Şase parabole despre teatru şi „Întoarcerea tatei din război”. Subiecte ar trebui citate în întregime şi comentate pe larg. Dimensiunea ludică a scrisului lui Horia Gârbea capătă aici accente grave, dar pe fiecare pagină se simte o ironie deloc inocentă : „Toate teatrele de pe insulă sunt din lemn şi incendiile izbucnesc adesea. În asemenea împrejurări sălile ard cu decor, actori, spectatori şi maşinişti cu tot până când în locul lor rămâne un maldăr de jar. Ar fi desigur foarte simplu să se construiască teatre din cărămidă. Lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor. Localnicii spun însă că atunci împrejurările nu ar mai fi atât de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atât de des arta teatrală.” Sau :” Cei care se ocupă de teatrul din insulă nu au adoptat ca emblemă a artei lor măştile, simbol european, străin de spiritul acelei comunităţi. La intrarea teatrelor şi deasupra scenelor, în locul măştii care râde şi a celei care plânge, ei aşează un cap de bour cu două feţe. Fiecare faţă are propriile ei coarne şi ele privesc, părţi ale aceluiaşi cap, una spre stânga, alta spre dreapta, într-un efect cât se poate de plastic. Turiştii care ajung pe insulă îi întreabă negreşit pe localnici de ce semnul activităţii celei mai iubite arte de pe insulă este acest cap de bovină cu dublă înfăţişare, dar priviri în sensuri opuse. Li se răspunde că o stemă a teatrului se cuvine să onoreze cele mai de seamă elemente ale nobilei arte : regizorul şi spectatorul.”
                 Nu-mi dau seama cum ar fi arătat un roman scris de Cehov sau de Caragiale, dar ştiu precis că  Horia Gârbea  ar putea să ne dea o operă de un asemenea insolit relief artistic.  Mă aştept ca în scrierile următoare aspectul de parabolă, cu semnificaţii adânci, al prozei lui Horia Gârbea să fie scos mai “în faţă” şi să ocupe tot mai des centrul scenei. Ca prozator, Horia Gârbea este un „terorist” vesel, care dinamitează cu umorul său lumile pe care le evocă, ascunzându-şi neliniştile în adâncimi aparent limpezi, dar pline de întrebări tulburătoare. De fiecare dată ordinea obişnuită este tulburată fie de personaje din alte lumi ( Îndreptări, Abraham Lincoln coboară în iad ), fie de un obiect zburător neidentificat. Istoria este parodiată ( în La Rovine...în câmpii...) şi compromisă de un tălmaci răuvoitor, iar literatura clasică este subminată de doamna din Povestea unui om leneş, care este mai sensibilă la „vârtutea” leneşului, decât la argumentele sătenilor. Întrepătrunderea unor lumi incompatibile este o temă pe care Horia Gârbea o poate fructifica şi pe viitor, benefic pentru opera sa.
             O face excelent şi în acest volum plin de haz, vădind o mare ştiinţă a scrisului şi o convingătoare vocaţie de prozator. Autorul, unul dintre numele proeminente ale literaturii române contemporane, „mai deştept” decât Kalaşnikov, trage nu cu gloanţe adevărate, ci cu hohotele de râs ale marii literaturi.

                                                   ( Text apărut, cu neînsemnate modificări, în Luceafărul )