Nu există țară pentru poeți

Se numea Pedro și ar fi putut să facă o facultate adevărată, așa cum le spunea el instituțiilor de pe vremuri. Dar n-a vrut.
- La stilul meu, precis aș rămâne mereu cu câteva restanțe pe toamnă. Mai mult m-aș târî. Ce, asta ar fi viață ?
Omul avea o prestanță evidentă, datorită staturii inpresionante și părului negru, des ca peria. Era foarte demn și nu se umilea niciodată. Se purta cu nepăsare și devenea lacom când pe masă se punea ceva care îi plăcea. Una peste alta, un bărbat care respira libertate prin toți porii ființei sale.
A trecut prin multe meserii, dar la serviciu făcea exact ce îi poftea inima. Se simțea obosit, lua o pauză. Voia să plece, pleca. Avea poftă de o bere, o bea. Îi era somn, se culca. Era enervat, se îmbăta. Degajat, fără explicații, fără regrete. Dacă șeful îl amenința cu concedierea, a doua zi nu se mai ducea el la slujbă. Și nu mai călca pe acolo toată viața.
Pedro avea niște expresii favorite care făceau din el o prezență agreabilă, așa că toți îi căutau tovărășia.
- Măi, să fie !
- Salut, tot...
-Ai, mă, zău ?
- C'eșt' copil ?
 Era iubit și respectat fără să fi făcut cel mai mic efort în direcția asta.
Era de pomină întâmplarea când Pedro a agățat o prostituată și s-a dus cu ea la o margine de pădure. Era beat și nesigur pe el.
- Ai de gând să faci ceva sau plec ? Că n-am toată ziua la dispoziție, s-a oțărât femeia.
Pedro s-a ridicat în picioare. Orizonturile se clătinau, prăbușindu-se peste el. Atunci i-a venit ideea salvatoare și s-a așezat la loc.
- Fă, tu știi că nu bine să fii curvă ? a întrebat-o el pe tânără. Nu e moral și pe deasupra...
- Po-poftim ?  s-a bâlbâit ea, necrezându-și urechilor.
Dar Pedro i-a dat înainte, făcându-i o morală strașnică.
Părinții săi, oameni foarte înstăriți, au murit și i-au lăsat moștenire un întreg domeniu și o vilă cu trei etaje. Pedro s-a retras la țară și a devenit și mai liniștit. Ca să aibă bani de țigări, vindea azi o ușă, mâine o sobă, iar mai târziu obiecte de mobilier. Se învecina cu niște tineri destoinici care mergeau, în nopțile de toamnă, la furat porumb de pe câmpurile CAP-ului.
- Băi, a zis unul dintre voinici, putem noi să-l lăsăm pe Pedro să moară de foame ?
Au convenit că nu puteau. Așa că în următoarea noapte l-au convocat și pe el la o expediție de jaf. La miezul nopții s-au urcat în căruță. Acolo, băieții aveau o sticlă mare, plină cu țuică.
- Îmi dați și mie un gât-două ? a întrebat, politicos, Pedro.
Tovarășii săi s-au precipitat să-i satisfacă dorința.
Când au ajuns la tarlaua pe care o aveau ca țintă, Pedro băuse trei sferturi din conținutul clondirului. Fârtații i-au pus un sac în mână și l-au îndemnat să nu piardă timpul. Dar după ce a coborât din teleguță, el a simțit cum o fericire fără margini îi inundă toată ființa. Fusese toată viața un om liber, dar acum simțea că zboară. I s-a năzărit că ar putea fi un comisar care îi vânează pe infractori. A întins mâna spre un camarad, ca și cum ar fi avut un pistol, și a răcnit :
- Bummmm !
Hoții au sărit ca arși.
- Băi, Pedro, dă-o dracu de treabă, pune mâna și umple sacul, că n-avem timp de goange !
- Bauuuuuu !
- Pedro, nu fi nesimțit ! Te-am luat cu noi de milă și tu ne dai de gol ?
- Bummmm !
- Auzi ? Dacă te-ai îmbătat, stai măcar liniștit și nu mai face tărăboi !
- Paaaaac !
- Fiiuuuuuu !
- Bummmm !
- Bauuuuuuu !
- STAȚI AȘA ! s-a auzit o voce autoritară și prăduitorii au rămas încremeniți.
Trei milițieni, cu armele în mâini, îi înconjuraseră.
Pedro râdea de se prăpădea.
- Băi, băiete, a zis un zbir, în timp ce îi punea lui Pedro cătușele, în felul tău ești un adevărat poet !
- Ce poet, mânca-ți-aș ? s-a revoltat un fur. E un prost care moare de foame. Iar noi, să știi, cântăm și la acordeon !
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu, dar e clar că lumea asta nu e făcută pentru cei care trăiesc ca niște poeți.