Iubitele ne-au părăsit și pășesc pe vânturi aproape adormite, cu dinți de cristal contrafăcut.
Râurile cad în depresie.
Se coc strugurii, iar ura se clatină, uleioasă, în pahare, ca un vin ancestral.
Ipocriții își aranșează măștile pe față și își pun o ținută mai groasă, pipăindu-și cucuiele.
Se schimbă muzicanții și partiturile din ceruri.
Vom înlocui tacâmurile și fețele de masă.
Vom importa lumină, piezișă și subțire, din Suedia.
Așteptăm oaspeți blonzi, cu ochi reci, nemiloși.
10 comentarii:
Superb.
M-au trecut toti fiorii.
Imi place foarte mult..Te voi urmari.
Daca ai timp poti sa imi faci si tu o vizita , blogul meu te va astepta cu postarile deschise:D.
Aimee,
bun venit pe blogul meu ! Mulțumesc. Sigur că te voi vizita și te voi urmări cu bucurie. :)
Hmmmm...a venit toamna !
>D<
Minunat!
>:D<
Nima,
asta e, toamna se apropie, spre marea mea tristețe. :)
Blue,
mulțumesc.
E toamnă, aproape toamnă.
Înţeleg că o spui mai mult retoric, însă chiar şi aşa, te rog, nu-mi mai aminti!
:)
Iubesc vara, îmi place iarna, mă-ncântă primăvara, dar toamna...eh!
Invariabil, toamna mă deprimă.
Blue,
e doar un poem în proză. Ca niște cristale risipite, nemontate în bijuterii. Dacă l-aș croi în versuri, poate că ar veni toamna cu adevărat, dar mi-ar lua și mai multă energie. Pe aceasta o păstrez pentru romane . :) Poeziile nu folosesc la nimic. :(
cuvintele tale au asa...un fel de parfum...nu stiu daca are legatura cu toamna...dar mi-a placut sa-l simt...
Pandhora,
mulțumesc.
Da, e o presimțire a toamnei. În copilărie îmi plăceau iarna și toamna. Acum...
Trimiteți un comentariu