Unde sunt marile cărți ?

Scriitorul Ioan Suciu remarcă, într-o postare foarte interesantă, că nu mai apar cărți de nivelul celor scrise de Mann, Balzac, Proust, Dostoievski și Tolstoi. E o problemă pe care mi-am pus-o și eu. Normal că nu am o explicație care să-l satisfacă pe deplin pe prietenul meu, dar voi avansa câteva ipoteze. Nu intră în discuție poezia, fiindcă e limpede că, pe acest teritoriu, geniile pot apărea oricând.
1. Arta nu are o evoluție ascendentă. E posibil să traversăm o perioadă mai săracă în valori literare.  Nici pe vremuri capodoperele nu curgeau unele după altele. Erau mai puțini scriitori, care nu semănau unii cu alții în ceea ce privește stilul și arta literară. Acum sunt foarte mulți și asistăm la un proces de uniformizare valorică : e mai greu să ieși în evidență, chiar dacă scrii o carte foarte bună. Încă apar cărți mari. Romanele lui Marquez și Ismail Kadare pot fi așezate, cu cinste, în rândul realizărilor artistice memorabile. Totuși, nimic nu se poate compara cu Demonii, Castelul, Idiotul, Iliada, Frații Karamazov.
2. Presiunea structurilor extraliterare e alta. S-au schimbat clasele sociale ( nobilimea și marea burghezie și-au modificat statutul ), sistemele culturale, mentalitățile și orizontul de așteptare. Scriitorul de odinioară crea pentru un public care credea în niște valori consacrate și avea o morală fermă. Scrisul avea aură și mister, ușile erau numai întredeschise, personajele își păstrau hainele pe ele, iar curiozitetea cititorului era răsplătită cu o anumită poezie, acum dispărută, fiindcă sunt exhibate detalii intime ale personajelor, iar perdelele sunt date la o parte. În multe privințe, literatura de azi este o lecție de anatomie dezgustătoate. Odată dezvelit trupul, spiritul s-a volatilizat. Cine pentru cine scrie ? Autorii scriu fie pentru ei înșiși, fie pentru toată lumea. Ori se dau elitiști, ori fac pe proștii pentru a-și vinde scrierile. Unii nu sunt citiți deloc, alții sunt foarte populari. S-au diversificat și cititorii. Se citește în ligi diferite.
3. Dispărând substratul mitic și general uman, multe opere reprezintă consemnarea unor experiențe strict personale. Au fost epuizate temele, iar personajele s-au anemiat, în parte și din vina criticilor literari, foarte subtili și tot timpul în căutarea originalității. Literatura a devenit o meditație asupra propriei condiții, o artă literară, un curs de creație. Întorcând spatele vieții, textele se privesc în oglindă, dezvăluindu-și propriile mecanisme. Iar acest lucru nu interează decât pe cititorii specializați. Adică pe alți scriitori.
4. Marile opere excelează și prin excese. Erau copleșitoare în toate privințele. În literatura actuală, echilibrul, călduțul și discreția sunt acasă la ele. Dar textele valoroase de acum au mai mult umor. E singurul câștig.
5. O carte iese din alte cărți, având modele anterioare. CARTEA era respectată, după ce, în Evul Mediu, fusese copiată și păstrată în mănăstiri. Societatea era și ea un model cu piscuri și prăpăstii. Oamenii erau mari și mici. Azi sunt toți inteligenți și mărunți ( mlt prea inteligenți și mult prea mărunți ! ), ghidându-se după principiul Trăiește și lasă-i pe alții să moară !  Banul este suveran. Neproducând gologani, marea literatură este trecută pe linie moartă. Se publică ce se vinde, iar vânzarea n-are nicio legătură cu valoarea. Timpul este parcă și el mai puțin și mai grăbit. Cine mai deschide azi Zgomotul și furia sau Iosif și frații săi ? După ce mi-a apărut Ghețarul, am și declarat, într-un interviu, că romanul viitorului va semăna cu cele scrise de Durrenmatt : scurte, alerte, cu acțiunea bine condusă, cu intriga la vedere și explorând zonele umbrite ale conștiinței umane. Dar se poate compara tipul acesta de narațiune cu Război și pace, Muntele vrăjit, Lumină de august și Forsyt Saga ?
Firește că nu.
Se vor mai scrie cărți importante, dar nu de felul celor menționate mai sus.