vineri, 31 ianuarie 2014

Marin Preda sau despre bucuria de a scrie

      Când reuşea să scrie, Marin Preda era fericit. Când nu, era morocănos, inabordabil. Este evident că există la el o bucurie specifică, procurată de actul de a scrie. Uneori o face greoi, butucănos - din topor, cum zicea Constanţa Buzea -, împiedicat, dar e mereu savuros, interesant. Cititorul nu-şi mai pune problema că romancierul scrie dialectal, ca, în alte registre, Creangă ori Caragiale. Citim cu plăcere textele lui Preda, chiar atunci când naratorul se apucă să facă gazetărie peste capul personajelor - Delirul -, construcţia este inabilă - Marele singuratic -, sau tipul de proză practicat nu este potrivit cu mediul social evocat, cum se întâmplă în Intrusul, dar mai ales în Risipitorii. Ca şi Caragiale, Preda scrie pentru a fi citit de oameni care consideră literatura o formă de viaţă, nu un meşteşug ce ţinteşte aprecierea specialiştilor.  E un anticalofil convins, dar cu un stil inconfundabil. Nu fantezia epică e partitura sa, ci faptele care revelă adevărul.  Capodopere absolute rămân, pentru mine, Moromeţii I şi câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri. Cărţi bune sau foarte bune îmi par Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.
       Printre volumele care stau permanent pe biroul meu se află Imposibila întoarcere. Preda nu este un cap teoretic. Totuşi, răspunsurile pe care el le dă unor întrebări sunt, dincolo de stângăcia-i seducătoare, cu efecte transfiguratoare, de o expresivitate unică. El găseşte cele mai potrivite construcţii, punând, în variate împrejurări, degetul pe rană. Instinctul îi spune că, pentru a rezolva corect o problemă, trebuie să o definim cum trebuie. Iar el  reuşeşte să facă asta în mod memorabil : imposibila întoarcere, spiritul primar agresiv, obsedantul deceniu, compromisul cu ideile.
       Dar altceva voiam să arăt. Preda are o ingenuitate specifică în a aborda situaţiile epice. Protagonistul său este, ca şi autorul, "năuc", fără o aderenţă vizibilă la realitate. Personajul şi naratorul - uneori cei doi se confundă - trăiesc o permanentă uimire în faţa miracolului reprezentat de viaţă ori de literatură. Omul Preda se minuna că femeile au cercei şi pantofi cu tocuri înalte, lui Ştefan Paul, din Delirul, i se pare neverosimil ca o fată să poarte chiloţi.
      La un singur prozator român mai întâlnim o asemenea candoare, dar acela este total diferit, ca imaginar epic, de teleormănean. E vorba de Mircea Eliade. Şi autorul Nopţii de sânziene scrie cu delicii, explorând enigmele existenţei, în compania personajelor sale. Dar în timp ce Preda este prins iremediabil de vocile unei realităţi tiranice, Eliade vede semne misterioase şi inventează alte lumi, călăuzindu-ne, pe nesimţite, într-acolo.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Un ministru cu capul pe umeri : Remus Pricopie

       În privinţa închiderii şcolilor, autorităţile o dau din gard în şanţ, oscilând între nepăsare şi un heirupism de tip pionieresc, pe fondul aceleiaşi groase, imbatabile ignoranţe. Şi nu zic mai multe. Din fericire, Remus Pricopie este un om cu capul pe umeri, care judecă foarte corect problemele ivite în sistem şi ia măsuri bazate pe informaţii verificate. Am remarcat şi cu alt prilej calităţile ministrului şi m-am bucurat că învăţământul românesc are în frunte un om inteligent. Iată şi precizările suplimentare făcute de dl Pricopie : "Aş vrea să clarific unele aspecte legate de situaţia la învăţătură de la sfârşitul semestrului. Situaţia şcolară a elevilor pote fi încheiată şi în prima săptămână din semestrul al II-lea, în cazul în care acest lucru nu poate fi realizat până vineri. Acum suntem foarte interesaţi de siguranţa elevilor şi a profesorilor."

P.S. Linsul în fund funcţionează la cel mai înalt nivel. Când premierul a mormăit că ar fi cazul ca şcolile să se redeschidă în Bucureşti - omul văzuse că el poate circula, nu se îneacă în nămeţi -, Inspectoratul Şcolar Bucureşti s-a grăbit, pe nevăzute, să-i facă pe plac. Remus Pricopie a intervenit şi a cerut ca situaţia să fie reanalizată, iar factorii de decizie au inversat imediat ordinul. Tot pe nevăzute. Ce să mai vorbim, băieţi descurcăreţi, nu stau niciodată în bătaia vântului.

"Îngerii din Moscopole" de Catia Maxim

Reiau un text postat pe 6 august, 2013 :

      Din motive care nu ţin de voinţa mea, am citit cu mare întârziere Îngerii din Moscopole de Catia Maxim, Tracus Arte, Bucureşti, 2011 şi sunt impresionat de maturitatea scrisului acestei autoare. E tardiv să mai fac o cronică, dar voi concentra aici câteva impresii de lectură. Catia Maxim este o prozatoare autentică, talentată, de mari perspective. Are instinct artistic, conduce cu mână sigură ostilităţile, dozând excelent suspansul şi urmărind cu abilitate o intrigă bine pusă în evidenţă. Personajele sunt bine conturate, stilul excelează prin limpezime şi firesc. Foarte inspirate sunt descrierile. Îngerii din Moscopole este un roman istoric, cu o temă emoţionantă, având în centru tragica distrugere a cetăţii Moscopole, ireparabilă pierdere a unei străvechi şi civilizate aşezări, dar forţa de evocare a Catiei Maxim face ca evenimentele relatate să pară de o actualitate vie, care ne trage de mânecă.
        Romanul Îngerii din Moscopole ne prilejuieşte o lectură pasionantă. În textul Catiei Maxim există un rafinat parfum aristocratic care ne determină să nu lăsăm cartea din mână, până la ultima pagină.

luni, 27 ianuarie 2014

Soarta oamenilor cumsecade

         L-am văzut, mergând prin zăpadă, pe un bărbat care a atins o vârstă matusalemică, în ciuda torturii conjugale pe care a îndurat-o vreme de şapte decenii. E slăbit şi plin de riduri. Cândva m-a rugat să-i dau şi lui o carte scrisă de mine. Sincer vorbind, mi-a fost ruşine s-o fac. M-am gândit că bătrânul va avea un şoc - cum s-a întâmplat şi cu alţi cunoscuţi care au decis să-şi înceapă cariera de cititori cu câte un op pe coperta căruia e scris numele meu - şi mă va ocoli de câte ori mă va vedea. Bunul-simţ tradiţional, care ne arată că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, nu se potriveşte cu ceea ce scriu. Cine îl ştie pe unchiaş spune că este cel mai cinstit om care există pe lume. Într-o primăvară, un subaltern al său mi l-a evocat cu multă duioşie : Este un om care ştie să te respecte, indiferent că eşti pălmaş sau ministru. Din "domnul meu" nu ne scotea pe niciunul dintre subordonaţii săi. Şi noi îl îndrăgeam foarte mult ! V-am zis o întâmplare cu el ? Nu ? Păi, să vă povestesc. Într-o zi s-a văitat la un alt şef, coleg cu el, că nu are bani să-şi cumpere nişte piese ca să-şi repare rabla aia a lui, o Dacie cumpărată la mâna a treia. Auzi dumneata, să n-aibă piese de schimb ! Şi noi tocmai asta fabricam acolo ! Fiecare lucrător de la noi putea deschide câte un magazin acasă  ! Cum se face, cum se drege, află şi directorul tărăşenia. M-a chemat imediat la el şi m-a trimis cu un sac de piese noi la domiciliul inginerului. El nu era acasă, am găsit-o pe soţia sa. A vrut să ne plătească marfa, dar am refuzat, că ne halea directorul. A doua zi ne-am pomenit însă cu nebunul că vine la serviciu şi începe să urle că el e om cinstit şi nu pune mâna pe nimic fără să plătească. A făcut un scandal ....ăăăă....cum se zice....monstru. Directorul s-a minunat : " Uite, bă, ce înseamnă un om cinstit !" Şi m-am dus, dom' profesor, şi am luat obiectele înapoi şi am umflat şi biştarii doamnei, ca să-i aducem alte piese, mai bune. Da' nu i-am mai dus nimic..."

P.S. În timp ce unei prospere companii petroliere i se şterge o datorie de 500 de milioane de euro, şoferii înzăpeziţi sunt somaţi să-şi plătescă rovinieta. Ce să mai spui ? Curat guvernare de stânga !

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Scrisul şi vorbele

    E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
    Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
    La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
    Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
    Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai  interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan.  Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
        Am hotărât să mă uit mai puţin  la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.

P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână. 
     

joi, 23 ianuarie 2014

Oameni fără onoare

      De-a lungul vieţii am simţit deseori nesimţirea criminală care îi caracteriza pe unii dintre cei cu care mi s-au încrucişat drumurile. Oameni aflaţi după nişte ghişee, reprezentând instituţii fantomatice.
     Nepăsare, incompetenţă, prostie.
    Aveam cândva un coleg care, când şi când, exclama cu o voce înaltă şi subţire, panicat şi parcă surprins de vechea şi mereu noua sa descoperire : " Gigi, te omoară proştii ! "
    Un avion se prăbuşeşte şi autorităţile stau cu mâinile în sân, aşteptând ca nişte săteni să-i salveze pe supravieţuitori. Au murit fiinţe omeneşti, dar cui îi pasă ? Nimeni şi nimic nu-l protejează pe cetăţeanul României de azi. Aşa-zisul stat român nu mai există.  După ce că nu se pricep la nimic - nici măcar nu ştiu să mintă -, reprezentanţii statului dovedesc că sunt un pericol pentru cei pe care ar trebui să-i ocrotească. Singura preocupare a oficialităţilor este cum să ne ia şi ultimul ban din buzunar. Demnitarii sunt preocupaţi, 365 de zile din 365, de alegeri. În rest, Dumnezeu cu mila !
      În România nu există respect nu numai faţă de valoare, ci şi faţă de viaţa noastră .
      Iar cine nu ştie ce înseamnă respectul şi sentimentul datoriei nu va fi niciodată un om de onoare. Şi e limpede că bipezii lipsiţi de onoare nu ar trebui să ocupe nicio funcţie. Ei sunt o nenorocire pentru persoanele cu care intră în contact.
      Dar ce vorbesc eu aici ? Mă aştept ca acele comisii ale lui peşte să ajungă la concluzia că de vină pentru trgedia petrecută este vreun adversar politic, cât mai proeminent, care s-a îmbătat şi a furat niscaiva şuruburi de la motorul avionului !

P. S. 1 De voie, de nevoie, Radu Stroe a demisionat. Dar numai după ce Crin Antonescu şi-a exprimat indignarea faţă de situaţia creată. Cu ruşinea unui singur om - şi aia impusă, dacă pot spune aşa ! -, pe fondul unei neruşinări generale, nu se face o ţară civilizată.
        2. Am avut dreptate. Până la urmă, mititelul Emil Boc a fost făcut răspunzător pentru tragedia din Apuseni.
        3. Am văzut o parte din meciul lui Federer cu Andy Murray şi mi-am dat seama că elveţianul nu va avea nicio şansă în faţa lui Nadal. De ce nu s-o fi retras Roger mai devreme ? Sper să n-am dreptate, dar singurul jucător capabil să-l învingă pe spaniol este Djokovici. Din păcate, el nu este consecvent. Iar Wawrinka n-a făcut decât să uşureze misiunea lui Nadal. Să dea Dumnezeu să mă înşel.

     

luni, 20 ianuarie 2014

Curiozitate periculoasă

           Curiozitate periculoasă de Hansjorg Martin este penultimul titlu recitit, din fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Cartea a apărut în 1965, la Hamburg, fiind tradusă la noi în 1974, de Const. Ianculescu. Este un roman scris splendid, cu vervă şi cu umor, iar intriga este abil întreţinută. Sunt de-a dreptul pasionante căutările decoratorului Jost Ziball, care, încercând să dezlege iţele asasinării actorului Hannes Pohl, dă peste o reţea de distribuitori de morfină. Activitatea de detectiv a lui Ziball este păguboasă, fiindcă toţi cei de la care vrea să obţină informaţii mor în chip misterios, asasinaţi de un criminal nemilos. Ziball însuşi este pe cale de a da în primire, în final, dar este salvat - cum se putea altfel ? - de intervenţia inspirată a unor poliţişti puşi pe drumul cel drept de Ferdinand Hoch, el însuşi amestecat în afacere, şi de Gisela Eggers, iubita protagonistului.
          În ansamblu, Curiozitate periculoasă este o naraţiune poliţistă excelentă, aproape de nivelul celor scrise de Raymond Chandler şi Ross MacDonald, cu toate că l-am ghicit pe ucigaş încă de la pag. 57, adică după 25% din text.
         

P.S.  1. Acum, când e clar că premierea lui Ronaldo cu Balonul de Aur a fost o mânărie, trebuie să constat, uluit, că în lumea în care trăim chiar şi recompensele obţinute pe merit trebuie să fie aranjate. Unii oameni de fotbal protestează că li s-a schimbat votul, iar alţii declară că au fost obligaţi să voteze cu Ronaldo, pentru a-l împăca pe portughez cu Sepp Blatter. Blatter ăsta are un nume predestinat !
        2. Meseria de ţucălar este înscrisă în codul genetic al românului. Când nu e delator, cetăţeanul onorabil dă un sens existenţei sale lingând fundul unui personaj influent. Ai făcut o glumă nevinovată pe seama sus-pusului ? Te-ai ars ! Nu vei mai tratat decât cu ostilitate de slugile care ştiu că nu te afli în cele mai bune relaţii cu patronul său. Din păcate, lumea culturală copiază toate proastele obiceiuri ale societăţii autohtone. Şi e fericit acela care n-are nevoie nici de bunăvoinţa stăpânilor, nici de laudele servitorilor.

vineri, 17 ianuarie 2014

Marele Eunuc

        Animalele au perioade de rut bine delimitate în timp.
        În schimb, omul s-ar împerechea permanent, indiferent de anotimp sau de momentul zilei. În mai mare măsură decât celelalte vieţuitoare, oamenii sunt sclavii glandelor şi ai instinctelor.
        S-a constatat că o funcţie importantă, în plan politic ori social, are efecte directe asupra apetitului sexual. Nu degeaba s-a vorbit despre putere ca fiind un incomparabil afrodisiac. Un om obişnuit, banal, cu grija cheltuielilor casei, poate deveni, peste noapte, cocoş nesătul, vier în călduri, armăsar de neoprit în elanurile sale amoroase. Calitatea de şef îi face pe bărbaţi mai frumoşi, mai virili, mai energici. Cel puţin aşa se văd ei. Subit, devin gorile priapice care stăpânesc cu vigoare femelele cu lipeală la demnităţi. Sunt unele care trag la ranguri înalte aşa cum se reped muştele la mizerii. Vorba unei ingenue : "Şeful e şef ! Trebuie să-i faci pe plac ca să ieşi bine." Şi conducătorul îşi face repede cunoscute dorinţeleBunăoară, preşedinţii Franţei. Îl las la o parte pe cumsecadele cetăţean François  Hollande, a cărui figură de consilier comunal numai la amoruri turbate şi la expediţii erotice, purtate pe motocicletă , nu te duce cu gândul. Dar Mitterrand şi Chirac au fost neînduplecaţi rostogolitori de femei, chiar dacă, după părerea celor care au suportat asalturile lor, nu erau deosebit de înzestraţi pentru bătăliile pe care le iniţiau.
         E interesant că bărbaţii îşi folosesc dregătoriile pentru a ajunge la sex. Dar nu cumva acesta din urmă este cea mai mare putere ? Cuvinte ca "rege", "împărat" şi "prinţ" sunt apă de ploaie pe lângă magia patimilor nebuneşti ale dragostei. Am eu o idee fixă, că femeile conduc omenirea din umbră, fie la nivelul celulei familiale, fie la nivel macrosocial. Multe şi nevăzute acţionează precum Roxelana, iubita lui Suleyman. Nu Livia, soţia lui Octavian Augustus, a condus Imperiul Roman ? Nu Cleopatra a provocat atâtea evenimente măreţe ? Ce mai tura-vura, nu Josephine, micuţa creolă venită din Martinica, l-a făcut bărbat pe Napoleon ? Dar Elena, soţia lui Menelau ? Parcă şi noi am avut câteva Elene care numai fericire nu ne-au adus. De aceea nu o caut niciodată pe doamna din spatele unui om de succes, dar o intuiesc fără greş pe sadica din existenţa unui înfrânt.
         Revenind la ideea iniţială, întreb : cum poţi avea încredere într-o fiinţă care se gândeşte toată ziua la ruşinoase împreunări ? Poate că ar fi cazul ca marile funcţii politice să fie ocupate pe viaţă de lideri care vor fi, în prealabil, castraţi precum biblicul Putifar. Democraţia ducă-se pe pustii ! Marele Eunuc ar fi cârmuitorul ideal. Atunci am avea garanţia că s-ar lua cele mai înţelepte decizii.
        Naziştii foloseau bordelurile ca birouri de informaţie, deşi sexul poate fi cel mai eficient mijloc de manipulare. Mult mai tare decât banii sau religia. Politicienii care vor şti să folosească această armă vor stăpâni lumea.
     

joi, 16 ianuarie 2014

Cu uşile închise

        Cât timp am fost student şi elev, n-am fost nevoit să dau o cană de apă nimănui. Nu mi s-a sugerat şi nu mi s-a cerut aşa ceva. Lucrurile decurgeau firesc, iar dascălii îşi făceau cu conştiinciozitate datoria. Acum situaţia de atunci îmi pare că ţinea de SF, fiindcă azi un părinte trebuie să ofere câte ceva după fiecare uşă pe care o deschide. Mai mult, ca să rezolve probleme de serviciu, unii duc bani de acasă. Simultan, profitorii sistemului încasează salarii uriaşe şi fură ca-n codru. Eram sărac şi oricum n-aş fi avut cu ce să-mi ispitesc dascălii sau funcţionarii de care depindeam. Spre lauda lor şi cu unele excepţii, mentorii mei apreciau numai munca, talentul şi inteligenţa : statutul social al învăţăcelului nu producea efecte în planul evaluării.
        Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni,  nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
          Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
          Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?

P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.

luni, 13 ianuarie 2014

De ce nu sunt de acord cu uciderea animalelor

      La Balc s-au reunit, din nou, bărbaţii cu sânge albastru şi proprietarii unor concerne legendare pentru a împuşca mistreţi şi căprioare. Nu împărtăşesc părerea unui amic care îmi spunea că vânătorile organizate de Ţiriac miros a neam prost şi sunt expresia unei vanităţi urâte. M-a dezamăgit prinţul Sturdza, pentru care am o veche admiraţie. Alteţa Sa a dat de înţeles că omul de afaceri român face un bine naţiunii, fiindcă atrage investitori şi oferă locuri de muncă oamenilor. Nişte muritori de foame aleargă câteva zile pe coclauri, pentru a aduce vânatul la ţeava puştii şi sunt plătiţi cu ziua. Convenabile şi salvatoare locuri de muncă ! Şi  e bună ideea cu investitorii înarmaţi cu puşti. Poate le vin şi alte gânduri. De acum m-am liniştit. Magnaţii Porsche şi Crysler îmi vor găsi şi mie un post pe undeva, unde să fiu recompensat mulţumitor.
      Consider vânătoarea ca fiind un act criminal şi voi explica de ce.
      1. Prima învăţătură a lui Hristos este : "Să nu ucizi !". Dar îndemnul Său este ignorat de o mare parte din lumea creştină. Porunca a şasea, transmisă de Dumnezeu lui Moise, sună la fel : " Să nu ucizi." Tot ce este viu e sacru.
      2. Conform Bibliei, atât oamenii cât şi animalele posedă suflet . Walter-Jorg Langbein, ştiutor de ebraică, aramaică şi elină arată, în Lexiconul erorilor biblice, Ed. Paralela 45, 2005, că Biblia este tradusă uneori greşit - teologia se studiază adesea după traducerile unor traduceri  -, iar implicaţiile acestor inexactităţi sunt tragice. De pildă, creştinii susţin că animalele nu au suflet, eroare demonstrată de savant la pag. 121-124. Învăţatul analizează şi explică etimologia mai multor pasaje, dar dau aici numai un citat din Ecleziastul : "Dreptul se milostiveşte de sufletul animalelor sale." Pentru creştini, ideea e tălmăcită astfel : "Dreptul se milostiveşte de animalele sale." Păi, ultima afirmaţie are vreo legătură cu adevărata învăţătură? Altfel spus, creştinul face un păcat grav când tratează animalele ca şi când acestea ar fi lipsite de suflet.
       3. Animalele posedă inteligenţă şi sunt afectuoase şi fidele. Nu-şi abandonează puii, nu ucid din plăcere şi nu-şi trădează aliaţii.
       4. Divinitatea a revelat iluminaţilor orientali faptul că animalele aparţin naturii, iar aceasta este proprietatea lui Dumnezeu. Să ucizi necuvântătoarele, în condiţiile în care ai hrană şi un venit asigurat, este un păcat greu. Aş adăuga că vietăţile sălbatice trăiesc în frig, fac foamea şi duc o viaţă chinuită. Nimeni nu le poartă de grijă, iar omul - vai, fiinţa superioară, faraonul naturii ! - nu le oferă nimic.
       5. Vânătoarea este expresia celor mai întunecate instincte ale omului, care omoară de dragul de a omorî. Este, fără niciun dubiu, expresia unui derapaj psihic. Devenim astfel inferiori fiinţelor care sunt mai slabe decât noi şi pe care ar trebui să le protejăm. Cine ia viaţa animalelor are un profil psihologic specific şi, când îi vine la îndemână, îşi poate mătrăşi şi semenii.
         Sigur, aş putea să mai scriu mult şi bine aici, fără să-i conving de justeţea punctului meu de vedere pe cei care nu simt cu toată fiinţa lor că e degradant, crud şi absurd să tragi cu puşca într-o făptură vie, care te priveşte cu ochi inteligenţi şi caută înspăimântată să-şi salveze viaţa.
         Celor care înţeleg şi cărora le place totuşi să bubuie cu puşcociul le recomand să meargă în poligoane şi să-şi încerce acolo agerimea ochiului şi siguranţa mâinii. Abia acela este un sport civilizat.

duminică, 12 ianuarie 2014

Case acoperite cu paie şi locuite de îngeri

* Despre universurile paralele : cine ştie în farfuria cui suntem, iar steluţa de grăsime de deasupra noastră se numeşte soare.
* Cea mai impresionantă construcţie de pe planeta noastră este un zid şi asta spune multe despre ideea de om.
* Creaţia consumă mai multă energie decât prepararea betoanelor cu lopata. Am citit despre scriitori care lucrează direct din pat, folosind pereţii camerei şi consumînd multe coli de hârtie, pe care le aruncă pe jos. Mircea Dinescu este un bărbat dinamic şi plin de vigoare. Totuşi, scrie pe o tăblie micuţă, pe care o ţine pe piept în timp ce stă întins pe pat. Mărturisesc că şi eu simt nevoia imperioasă să mă lungesc după fiecare pagină scrisă.
* Preţuiesc reuşitele confraţilor mei şi sunt bucuros că un scriitor atât de important precum Ovidiu Nimigean şi-a dat seama de lucrul ăsta. Trăiesc o admiraţie perpetuă, necondiţionată decât de valoare. În ultima vreme m-am cam dezumflat, dar nu în materie de artişti. Aflu că un anumit prinţ este făcătura Serviciilor Secrete, iar ideea de monarhie ar fi compromisă. Îl văd pe Cristiano Ronaldo făcând mai puţin pe suta de metri decât Usain Bolt, după 80 de minute de fotbal intens. Şi atunci nu mai cred nici în Messi, nici în Nadal, nici în alţii. Trăiască pastilele izbăvitoare ! Pun în continuare urechea la ce zice un profesionist onest despre un alt profesionist.  De pildă, când Ibrahimovici şi  Ribery spun că, în ansamblu, Messi este cel mai bun fotbalist din lume. Specialistul ştie ce spune, spre deosebire de ignorant, a cărui părere reprezintă cel mai adesea doar un jet de venin. Dar ar trebui să fim orbi să nu vedem că, în anul care s-a scurs, francezul şi portughezul au strălucit mai puternic decât argentinianul.
* Sunt medii sociale îm care nu se pot lega prietenii. Ele sunt locuite de oameni care nu văd mai departe de micile lor interese, trăind într-un veritabil hârdău moral.
* O prietenă cu puteri paranormale mi-a povestit cum a scos familia unei necunoscute din nenorociri şi din suferinţă. Ieşind din impas, nefericita şi-a manifestat în felul ei recunoştinţa faţă de binefăcătoare, aducând pe capul acesteia necazuri de neimaginat. Ura celor pe care i-ai ajutat cândva, mi-a explicat amica mea, este mai periculoasă decât paraponul celor pe care i-ai jignit întâmplător.
* Vânătorile indecente organizate de Ţiriac sunt, ca şi petecerile date de marii dictatori, o formă de beţie a puterii. Iată o temă literară.
* Închid ochii şi fac un fort de reînviere a lumii care dispărea sub ochii mei de copil.
Case de paiantă, acoperite cu paie, nunţi organizate pe snopi de coceni, şoproane şi garduri înnegrite de ploi şi de arşiţa soarelui, acoperite cu roiuri de libelule, odăi luminate de lămpi cu petrol, clăi de resturi vegetale, meri dulci, neatacaţi de omizi, duzi şi corcoduşi căţăraţi până în slava cerului. Şi, mai presus de orice, oameni de treabă, neafectaţi de morbul lăcomiei şi al invidiei. Săraci în toate cele, dar cu suflete princiare. Se duceau unii pe la alţii, se sprijineau unii pe alţii în treburile gospodăriei, povesteau, făceau haz de câte ceva, fără pic de răutate. Când cineva îşi făcea o casă, prietenii şi vecinii săreau şi îl ajutau  să ridice zidurile şi să pună acoperişul, fără nicio simbrie. Erau plătiţi numai meşterii. La rândul său, omul se ducea şi trudea cu drag la consătenii săi. În Cartojani, localitatea vecină, gospodarii cultivau legume şi le vindeau pe piaţă. Într-un an, unul dintre ei s-a îmbolnăvit. Ceilalţi s-au sfătuit ce să facă, apoi au cules recolta lăsată în paragină, au plasat-o rentabil şi i-au adus banii suferindului.
  Mi-e oroare să-mi amintesc că acum trei ani, un ţăran cumsecade mi-a zis că a fost nevoit să plătească oameni, pentru a îndrepta, în două minute, un prun doborât de furtună. Vecinul său se declarase excesiv de ocupat. Un altul şi-a distrus bolta de viţă şi perii din curte, pentru a le permite vecinilor să înalţe o construcţie impunătoare. Pe urmă, ei...
    Fusese însă vorba să ne gândim la lucruri frumoase.

Visez să mă fac gunoier în Spania

Învins in afară,
Evul Mediu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sângelui meu.

                     Nichita Stănescu, A patra elegie
         În Evul Mediu, cine nu voia să moară de foame se făcea bandit.
         Haiducii noştri, despre care am învăţat atâtea lucruri frumoase, erau în realitate hoţi sângeroşi, cu acte în regulă, singura diferenţă dintre ei şi ceilalţi reprezentanţi ai breslei fiind anvergura acţiunilor pe care le întreprindeau. 
         Cea mai rentabilă formă de banditism este azi politica. Chiar şi ţucălarul unui cetăţean sus-pus o duce mai bine decât cel care trage la jug, precum boul pe brazdă. Alternanţa la putere înseamnă doar schimbarea celor cărora le vine rândul la furat. Cam ca în Dropia lui Ştefan Bănulescu, dar acolo personajele şterpeleau iarbă, în timp ce acum reprezentanţii boborului manglesc tot ce mişcă, dar mai dihai banii celor care i-au ales.
       Banditismul este legal şi recomndabil în sânul partidelor politice, devenite grupuri infracţionale. Cel mai mare bandit este statul. În instituţiile importante - şcoli, spitale, poliţie -, oamenii nu mai sunt plătiţi aproape deloc, dar sunt jefuiţi ca la drumul mare, prin impozite sau prin cotizaţii aberante, inventate în folosul unora.  Toată lumea îi cere ceva pălmaşului de pe tarlaua democraţiei, dar nimeni nu-i oferă nici măcar speranţa că va mai fi în viaţă până mâine.
       Banditismul din învăţământ şi din sănătate este ilegal. Poate fi tolerat sau nu, în funcţie de proptelele politice ale celui care calcă strâmb. Într-o cultură a şpăgii, România a devenit ţara paraziţilor prosperi şi a mâinilor întinse. Hoţia şi nesimţirea au devenit valori morale esenţiale şi prilej de fală pentru noii haiduci. E ruşinos să nu ai de unde să ciordeşti ceva, să afişezi bună-creştere sau să-ţi asculţi cu atenţie partenerul de dialog. Nimeni nu mai ştie să-şi recunoască greşelile sau să-şi ceară scuze. Respectul este incompatibil cu condiţia grobianului. Asistăm la  o reîntoarcere a vremurilor lui Pazvantoglu. O învăţătoare a fost prinsă în fundul gol, toată lumea a văzut scena, dar femeia spune că avea haine groase pe ea, dar noi nu le-am văzut din cauza prostiei. Şi era, până ieri, o formatoare de caractere !
      Nu e război, cum spunea onorabilul Solomon Marcus, ci o bătaie cu zoaie între mahalagii.
      Aş vrea să râd, dar nu pot. 
      Voi încerca să-mi schimb meseria.
      O să mă interesez dacă spaniolii mai au nevoie de gunoieri.
      

marți, 7 ianuarie 2014

Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane

     Se ştie că Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte undeva că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !
Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.
Unul se naşte.
Altul publică o capodoperă.
Al treilea se îndrăgosteşte.
Câţiva mor.
Şi tot aşa.
Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.
1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.
1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.
1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
1860. Se naşte Cehov.
         Turgheniev publică Părinţi şi copii.
         N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.
        Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.
1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.
           Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.
Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.
1872. În timp ce Dostoievski îşi trimite Demonii către cititori, Titu Maiorescu dăruieşte literelor noastre Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Alteori ne înseninăm.
În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.
Una dintre informaţiile care m-au emoţionat puternic a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".



sâmbătă, 4 ianuarie 2014

"Sorgul roşu" de Mo Yan

     Noul an m-a prins citind Sorgul roşu de Mo Yan, Humanitas, 2012. Primele impresii au fost foarte puternice. Textul este un poem epic în genul Oamenilor de porumb de Miguel Angel Asturias, dar de o picturalitate copleşitoare. Omul e văzut mereu în prelungirea vegetalului şi a regnului animalier, într-o atmosferă accentuat poetică, cu o cromatică violentă. Violenţa şi cruzimea apăsată sunt, de altminteri, trăsături esenţiale ale romanului lui Mo Yan. Întinderea de sorg roşu este decorul tuturor întâmplărilor. Cerul, ierburile, florile sălbatice, soarele, luna sunt prezenţe materiale, palpabile, făcând parte din viaţa personajelor. Stilul are o evidentă pletoră lirică, de o subiectivitate profundă, personajul-narator nesfiindu-se să-i califice pe japonezi drept "diavoli", iar pe colaboraţionişti să-i facă "momâi". Lui Mo Yan nu-i lipseşte umorul. Prefectul provinciei judecă pricinile în târgul oraşului, în faţa oamenilor. Un bărbat revendică găina unei femei necăjite. Vecinul său îl susţine. Printr-o întrebare vicleană, demnitarul află adevărul şi îl pedepseşte pe vinovat cu două sute de lovituri de pantof. E vorba de un pantof făcut special pentru pedepse. L-a trimis apoi pe ajutorul său după un borcan de miere cu care i s-au uns fesele vinovatului, iar martorul mincinos a fost obligat să lingă fundul infractorului, în văzul şi spre desfătarea lumii.
      Când nu se luptă cu năvălitorii, oamenii se omoară între ei. Asasinatele abundă, iar lanul infinit de sorg mişună de tâlhari şi de criminali. Doi catâri sunt ucişi cu cazmaua, iar cel care face asta este jupuit de viu de un măcelar de porci, din ordinul invadatorilor. Confruntările cu niponii sunt alternate cu luptele duse de localnici cu sutele de câini care se hrănesc cu cadavre. Un  personaj mănâncă într-o cârciumă un cap de câine deosebit de gustos. Stăpânul magherniţei, un personaj sinistru, dezgustător,  fierbe în oală un animal întreg, dar carnea patrupedului este rezervată unui muşteriu de onoare, banditul Gât Pătat. Realismul frust al lui Mo Yan este pe alocuri greu suportabil şi poate fi perceput de un european ca un suprarealism încărcat până la saturaţie cu elemente anatomice. La tot pasul dăm peste munţi de cadavre, schelete şi viscere multicolore, etalate pe larg şi cu evidentă plăcere. Senzaţia finală este de preaplin, de o lipsă de măsură sufocantă pentru cititor.
     Tehnica narativă este una a întinderii pliurilor unei poveşti, prin detalierea fiecărui moment şi prin prezentarea elementelor esenţiale din biografia personajelor. E ca un bob de strugure multiplicat într-un ciorchine. Faptele sunt scoase cu răbdare la vedere, nimic nu rămâne în umbră, misterele nu există. Un homerism colorat şi odorizat umple fiecare pagină, într-un cântec epic închinat vieţii, deşi pare că aceasta nu valorează nimic, iar moartea este evocată continuu. Scurtat cu 150 de pagini, Sorgul roşu ar fi fost o capodoperă.
     Mo Yan face parte dintre scriitorii cu un instinct artistic natural, dacă pot spune aşa, nealterat de ecouri livreşti, semănând, în acest sens, cu Cinghiz Aitmatov. Romancierul chinez merită cu prisosinţă larga recunoaştere de care se bucură.

P.S. Folosesc în viaţa de zi cu zi, dar numai în discuţiile cu amicii avizaţi, anumite cuvinte luate din cărţile citite. De pildă, din Sorgul roşu am reţinut termenul de "îndesate", plăcinte cu ouă şi ceapă, mâncate îndeosebi de bandiţii care erau mereu pe fugă. Fiindcă mâncarea respectivă era foarte groasă, era nevoie să fie împinsă în gură cu amâdouă mâinile. De aici numele său.  Iar tâlharii se mai numeau şi "mâncătorii de îndesate".

vineri, 3 ianuarie 2014

Suntem ceea ce mâncăm

          ...Şi mâncăm ceea ce suntem.
          Lăsându-i la o parte pe mâncătorii de rahat - de care e plină patria -, majoritatea românilor consumă carne de porc. Identitatea noastră este evidentă. Lăsând gluma la o parte, văd că aflătorii în treabă au început să-şi expună statisticile. Când eram copil, aveam un tovarăş de joacă, dintr-o etnie minoritară, care ştia precis câte pâini, nuci, mere, pere, prune şi dude mâncase până în momentul în care deschidea din nou gura să se hrănească. Era vorba de zeci de mii de fructe, legume şi bucăţi de carne. Acum cică s-ar fi sacrificat 1,5 milioane de porci şi s-ar fi băut 50 de milioane de litri de vin. În treacă fie spus, sunt convins că s-a dat pe gât de două-trei ori mai mult, dar eu n-am contribuit la acest record nici măcar cu un mililitru : am renunţat chiar şi la tradiţionalul pahar băut de Crăciun şi de Anul Nou. Nu e motiv de laudă sau de întristare. După cum, atunci când un om bea, nu e un fapt de ruşine ori de fală. E o opţiune personală - când nu este efectul unei traume - care nu poate fi judecată de ceilalţi.  Aş zice totuşi că performanţele de tot felul, inclusiv artistice, se fac în condiţii de abstinenţă, deşi marile genii au folosit alcoolul ca pe...un prieten al inspiraţiei.
         Ideea este că trăim după criterii cantitative : câte animale am mâncat, câţi bani, câte femei, case şi maşini avem. Calitatea nici nu intră în discuţie.
         Mă gândesc însă cu amărăciune la faptul că atâta vreme cât ne hrănim cu cadavrele unor vieţuitoare nevinovate, nu vom putea depăşi impasul moral în care ne aflăm.

Căutarea lui Averroes

Textele lui Borges sunt înţesate de idei, sugestii şi teme. O singură povestire a argentinianului conţine in nuce câteva cărţi bune. Aşa se întâmplă, de pildă, cu Căutarea lui Averroes.
În jur ( Averroes se bucura şi de acest lucru ) se dilata spre orizonturi pământul Spaniei, în care există puţine lucruri, dar fiecare pare să existe în mod fundamental şi etern.”
Memoria lui Abulcasim era o oglindă a laşităţilor intime.”
...„luna din Bengal nu este la fel cu luna din Yemen, dar poate fi descrisă în aceleaşi cuvinte. ”
...„cu această logică particulară pe care o oferă ura...”
Un personaj încearcă să le explice celorlalte cum este o reprezentaţie teatrală :
„ -  Să ne închipuim că cineva, în loc să povestească o istorie, o arată. ”
Spiritul musulman nu poate accepta ideea de teatru şi varietatea vocilor dramatice :
„ -  În cazul acesta, i-a replicat Farrach, nu era nevoie de douăzeci de persoane. Un singur vorbitor este de-ajuns pentru a spune orice lucru, oricât de complicat ar fi acesta. 
Memorabilă este scena dintr-o curte, unde trei copii se joacă. Unul face pe muezinul, al doilea este minaret și îl ţine pe primul pe umeri, iar al treilea, trântit cu faţa la pământ, reprezintă adunarea credincioşilor. Jocul a durat puțin  : „ toţi voiau să fie muezin şi nimeni nu se voia minaret sau credincios.”
Un personaj interesant : omul care vrea şi trebuie să facă singurul lucru care îi este inaccesibil.
Îngrădit de mentalitatea islamică a timpului său, Averroes ( Abulgualid Muhammad Ibu-Ahmad ibn-Rushd ) nu poate afla sensul a două cuvinte pe care le găsește în Poetica lui Aristotel : comedie şi tragedie. La un moment dat, Averroes crede că  Aristotel „numeşte tragedie panegiricele, iar comedie satirele şi anatemele. ” Concluzia este pe măsura  înţelegerii noţiunilor: „Admirabile tragedii şi comedii abundă în paginile Coranului şi în cântările sfinte. ” Dar în clipa în care începe să aibă îndoieli,  Averroes dispare, pur şi simplu :
„Ştiu doar că a dispărut brusc, ca şi cum l-ar fi mistuit un foc fără lumină şi că odată cu el au dispărut casa şi fântâna nevăzută, cărţile, manuscrisele şi porumbeii, sclavele cu păr negru şi cea torturată, cu părul roşu, Farrach și Abulcasim, trandafirii şi poate chiar Guadalquivirul. ”
Borges îşi dă seama că, scriind despre Averroes, se află într-o situație similară. Fiindcă ştie prea puține despre învățatul arab, autorul Aleph-ului se vede în Averroes mai degrabă pe sine, nereuşind să evoce un personaj real. El, Borges, este scriitor în măsura în care îl imaginează pe Averroes. Închipuindu-şi personajul, Borges se inventează pe sine.
Pe măsură ce înaintam, am simţit ceea ce trebuie să fi simţit acel zeu, amintit de Burton, care şi-a propus să facă un taur şi a creat un bivol. Am simţit că povestea îşi bătea joc de mine. Am simţit că Averroes, dorind să-şi închipuie o dramă fără să ştie ce este un teatru, nu era mai absurd decât mine, dorind să mi-l imaginez pe Averroes fără niciun fel de alt material decât frânturile din Renan, Lane şi Asin Palacios. Când am ajuns la ultima pagină, mi-am dat seama că povestirea mea este un simbol al omului care am fost în timp ce scriam şi că, pentru a redacta această povestire, a trebuit să fiu omul acela şi că, pentru a fi omul acela, a trebuit să redactez această povestire şi tot aşa la infinit. ( În clipa în care voi renunţa să cred în el, „Averroes” are să dispară.)”


joi, 2 ianuarie 2014

Suntem la fel de tineri ca și Nichita


                        În amintirea poeţilor Ion Stratan, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei

Nu era toamnă, nici primăvară.
Nici iarnă, nici vară.
Era când prea cald, când prea frig.
Înăuntru, la mese se aflau poeţii. Fiecare avea câte o carte înfrunzită în mâini.
În ferestre înverzea, opalescent, absintul.
- Suntem la fel de tineri și Nichita, a oftat un poet şi s-a ridicat.
A închis cartea, a pus-o pe un raft şi a ieşit grăbit.
Îngerul de la bar, cu înfăţişare de câine, a mai servit un rând.
Geamurile s-au făcut lăptoase.
- Suntem la fel de tineri ca și Nichita, a spus un alt poet şi s-a grăbit către ieşire.
Din tavan s-a pornit o ninsoare fierbinte, cu ceşti de cafea şi batiste de exilaţi.
- Suntem la fel de tineri ca și Nichita, au spus poeţii în cor şi s-au ridicat în picioare.
Stăteam în uşă şi îi priveam.
Mă gândeam să intru.
Mă gândeam să plec.

P.S. Cel mai frumos lucru care se poate spune la moartea cuiva este, după părerea mea, să arăţi că dispărutul a avut cultul prieteniei. Despre Traian T. Coşovei se poate afirma cu certitudine acest lucru.

miercuri, 1 ianuarie 2014

Vechi romane poliţiste

    Îmi face o mare plăcere să recitesc cărţile apărute în vechea colecţie Enigma, a Editurii Univers. Titlurile prezintă un spectru artistic divers, trecând cu dezinvoltură de la capodopere la texte modeste.
    Jan Martenson, cu a sa Natură moartă pentru flaşnetă mecanică, îmi confirmă ideea că romanele poliţiste nordice sunt în primul rând opere de artă, intriga specifică fiind un ingredient necesar, dar nu cel mai important. Personajele din Natură moartă... se învârtesc în jurul unui pictor suedez modern - Victor Andersky -, sunt experte în Picasso, iar unele dintre ele se ocupă cu comercializarea tablourilor. Există şi o temă ispititoare, vanitatea artistului de geniu, care merge până la crimă, pentru a-şi masca incapacitatea creatoare survenită la senectute.
     Cărţile poliţiste ceheşti au însă ceva molcom şi domestic, amintind de scrierile lui Simenon, fără să aibă uimitoarea coarenţă a acelora. Iată, de pildă, Itinerariul sicriului de zinc de Eduard Fiker. Inspectorul Cadek este unul dintre cei mai proşti detectivi pe care i-am întâlnit în literatură. Calcă în străchini, urmăreşte pe cine nu trebuie, în momente prost alese, ia decizii greşite, n-are simţ de observaţie - uneori nu vede evidenţele ! -, conduce ancheta alandala. Însuşirea sa de bază pare aceea că este înalt şi solid, aspect care contrastează cu o lipsă de fler flagrantă. E curios că prozatorul nu exploatează prostia personajului său şi putem trage concluzia că Fiker nu este conştient de natura personajului său - un fel de inspector Clouseau -, aşa cum nu sunt nici celelalte personaje. Tâmpenia lui Cadek are urmări în destinul celor anchetaţi. Aceştia sfârşesc sufocaţi cu perna, împuşcaţi, sinucişi şi îngropaţi în locuri dubioase. Itinerariul sicriului de zinc este o carte slabă, în ciuda titlului promiţător. Am avut impresia că îmi pierd timpul recitind-o şi în câteva rânduri am fost pe punctul de a renunţa la lectură.

P.S. Aflu cu consternare că Traian T. Coşovei a încetat din viaţă. Mare păcat, mare pierdere pentru literatura română ! Dumnezeu să-l odihnească !