marți, 3 februarie 2009

Mândria de a fi român

Ştiu acum precis că sunt sută la sută român. Nici bulgar, cum se întâmplă cu foarte mulţi dintre cunoscuţii mei, nici sârb, nici ucrainean. Aş putea să fiu urmaşul cumanilor din care, susţine nobilul aromân Neagu Djuvara, sau, puţin probabil ( niciun popor european medieval nu s-a întemeiat pe elemente etnice provenind din Antichitate ! ), al arabilor cu care a fost colonizată Dacia în timpul stăpânirii romane. Printre stăpânitori, numai comandanţii de forturi şi câteva ajutoare ale lor erau romani, aşa că daco-romanii cu care ni s-au împuiat capetele la şcoală nu reprezintă decât o frumoasă ficţiune. Pe pământurile părăsite, nelocuite, s-a produs invazia cumanilor şi a pecenegilor. Limba română este, în mod cert, de origine latină, dar sângele nostru vine din Orient. Inteligenţa, mobilitatea, lipsa de caracter care ne face să ne orientăm după cum bate vântul, cultul personalităţii - în comunism, mai puternic la chinezi, coreeni, şi ... români ! -, înţelepciunea originală, înclinaţia către minciună, hoţie şi plăcerea de a spune parabole şi de a crea basme indică limpede o ascendenţă orientală. Primii noştri conducători, Basarabii, ziditori de neam şi de ţară, erau prinţi cumani. Negru-Vodă se numea, de fapt, Thocomerius şi era un voievod de aceeaşi origine. Ce să mai spunem ?
Nici nu ştiu - mi-e teamă să mă gândesc! - dacă sunt mândru sau mi-e ruşine că sunt român. Cert e că mă simt, pur şi simplu, român. Sângele apă nu se face. Tresăream deseori de emoţie când găseam, în diferiţi autori, referiri la români. Hemingway scrie, într-o povestire, despre "un român pe care zicea că-l cheamă Tristan Tzara". În treacăt fie spus, Tzara era evreu din România. În alte texte, Brâncuşi apare caricaturizat : un ins care închide tot timpul ochii şi nu ştie să spună altceva decât că simte "o intensă fericire interioară" ! Într-un roman de Francis Scott Fitzgerald, personajul principal îşi aminteşte de o idee despre viaţă învăţată de la un coleg de facultate, de origine română. În frumosul roman "Arcul de triumf" al lui Erich Maria Remarque, personajul feminin este jumătate româncă, jumătate italiancă. În sfârşit, armeanul american William Saroyan are o povestire în care un angajat la un hotel povesteşte că, pe vremuri, la ei veneau oameni mari, ca, de pildă, George Enescu. După ce Enescu se întoarce în Europa şi băieţii din hotel află că marele muzician a murit, se îmbată toţi de supărare. În "Istoria războinicului şi a prizonierei", Borges îl citează pe Croce care în "La poesia" ( Bari, 1942) se referă la istoricul Paul Diaconu, care povesteşte undeva istoria războinicului lombard Droctulft. Acesta făcea parte din armata care asedia Ravenna. Fascinat de frumuseţea oraşului- cetate asediat, barbarul trece de partea duşmanilor şi moare eroic, încercând să apere civilizaţia unui popor pe care nu-l cunoscuse până atunci. E un tulburător caz de convertire şi o temă literară foarte fertilă.
Cu toate că aparţin unei zone - Videle - care ţine de fostul judeţ Vlaşca, sunt mândru de realizările teleormănenilor mei, deşi ştiu că, chiar pe plan naţional, nu este totdeauna o laudă să aparţii acestui teritoriu : suntem cotaţi ca "răi", profund interesaţi material şi... lipsiţi de educaţie şi de caracter. Tot caracterul, săracul ! Suntem români, facem parte dintr-o familie - care ar trebui să fie solidară - şi aşa vom rămâne totdeauna.

2 comentarii:

Fata de hârtie spunea...

Aceeasi mandrie de care vorbeam in alt comentariu. Sunt mandra...si sunt mandra si de bunicul meu-cel mai bun om din lume cu cel mai frumos caracter din lume-care e din Blejesti, Teleorman :)

Şerban Tomşa spunea...

Vă felicit petru opinia dumneavoastră. Dovediţi o demninate care mă impresionează.