miercuri, 11 februarie 2009

O întâmplare cu G. Călinescu

Ca orice geniu, G. Călinescu se comporta atipic. Era histrionic, imprevizibil şi într-o veşnică efervescenţă existenţială şi ideatică. Era viforos, spontan, făcea asociaţii imposibile, uluitoare şi dădea impresia că joacă tot timpul rolul unui bufon. Îi intimida pe cei din jur, îi paraliza, îi copleşea cu personalitatea sa, obligându-i, indirect, să facă numai ce dorea el. Mergea în excursii de studii şi i se năzărea să gătească şi să le facă mămăligă studenţilor şi asistenţilor, iar stomacurile acestora erau puse la grele încercări. Trebuie să spun că, din păcate, avea şi defecte greu de suportat. Era oportunist, plin de resentimente şi nu accepta concurenţa loială. Nu-l înghiţea deloc pe Tudor Vianu şi, într-un rând, a aruncat pe fereastră paltonul unui coleg, pe motiv că acela nu respectase linia de gândire trasată de organizaţia de partid. Un psihanalist i-ar fi putut dedica un studiu substanţial. Ca profesor era unic. Dădea spectacole grandioase. Îşi "cânta" efectiv prelegerile. Vorbea cu o voce înaltă, lungită nefiresc şi, la început, stârnea râsul. Apoi auditoriul devenea prizonierul magiei sale. Nu-şi pregătea niciodată cursurile la care asistau, ca la reprezentaţii de teatru, studenţi de pe la toate facultăţile, umplând până la refuz amfiteatrul Odobescu. Călinescu improviza strălucit. Dacă se ciocnea de cineva la intrare sau vedea o muscă începea expunerea, adresându-se cuiva din public :
- Ştii dumneata unde apaaaare, pentru prima daaată, în literaturaaa universaaală, ciocnirea între două personaaaaje ?
Sau :
- Aaastăzi vom studiaaa motivul muuuuştei în literatura universală.
Îngrijorate, autorităţile comuniste l-au pus pe Mihai Novicov să-l supravegheze şi să-i supervizeze "lecţiile". Profesorul îl făcea pe "spion" cârpă de şters pe jos, îl umilea, îl târa prin zoaie :
- Scrie şi dumneataaa, Novicoave, că p-asta n-o ştii... Habar n-are, vedeţi ? Şi e pus să mă supravegheze...
În final, îi reda demninatea băgătorului de seamă, arătând că e băiat bun, de caracter şi, pe deasupra, şi citit...
Pe urmă, mai marii facultăţii l-au pus să-şi facă nişte planuri de lecţie, ca să nu mai bată câmpii. Călinescu lua o coală de hârtie, mâzgălea pe ea nişte linii frânte, o mototolea şi o arunca pe catedră. În timpul orelor de curs, se oprea uneori şi se uita, cu prefăcută atenţie, pe hârtia făcută ghemotoc.
- Vedeţi, spunea el, că respect planul lecţiei ?
Până la urmă, a fost dat, pur şi simplu, afară. Când am ajuns student, Călinescu murise de multă vreme, dar i-am prins pe asistenţii săi, acum profesori, Al. Piru şi Ion Rotaru. Piru făcea un fel de rezumate băşcălioase, iar Rotaru avea un stil bolovănos, de om care taie friptura, folosind toporul de spart buturugi. Amândoi aveau însă haz şi erau înclinaţi să dea reprezentaţii de circ. Piru se plictisea repede, nici nu făcea cursul până la sfârşit şi uneori îi întreba pe studenţi :
- Ce v-ar interesa pe dumneavoastră ?
- Nicolae Breban, spunea cineva.
- Breban ? Mă mir că vă interesează. Ăsta e un prost care scrie romane poliţiste cât cărămizile de groase. Romanele poliţiste trebuie să depăşească numai cu puţin suta de pagini.
- Despre Marin Sorescu ce părere aveţi ? întreba altcineva.
- Alt prost, zicea Piru. Alaltăieri era poet, ieri devenise dramaturg şi uite că azi se crede şi romancier !
Adrian Păunescu era "o explozie de glande", Dinu Săraru devenise Dinu Seraru, iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga era... "coana Joiţica" şi ar fi trebuit să fie arestată pentru... "port ilegal de sex". "Baltagul" lui Sadoveanu era o operă de nebăgat în seamă.
- Paleologu a scris nişte grozăvii pe marginea acestei cărţi modeste... Tâmpenii la care Manolescu i-a răspuns cu nişte grozăvii şi mai mari. Ce mare brânză e aici ? Sadoveanu a făcut o excursie, a văzut munţii şi nişte râpe, iar la întoarcere a scris, în vreo douăsprezece zile, un aşa-zis roman în care doi ciobani îl omoară pe al treilea, pentru metafizicul motiv că doreau să-i ia oile. În sfărşit, o volintiră inautentică şi necredibilă pleacă hotărâtă pe urmele criminalilor.... Parcă mai ştiam povestea asta de undeva, nu ?
Era proverbială alergia lui Piru la prostie, deşi se ştia că era foarte indulgent la examene. Pe seama lui şi a lui Edgar Papu se povesteau, prin facultate, două întâmplări care se petrecuseră cu ani în urmă.
Edgar Papu era şeful catedrei de literatură comparată şi era un om de mare fineţe. La examenul condus de el s-a prezentat, într-un rând, un student care era "tămâie" în materie de literatură universală.
- Ce ţi-a căzut ? a întrebat profesorul, cu amabilitatea-i binecunoscută.
- "Don Quijote" de... Shakespeare, a răspuns nesigur studentul.
- Poftim ? a sărit ca ars Edgar Papu.
- "Don Quijote" de Shakespeare, a repetat ignorantul.
- Aoleu, a început să se lamenteze examinatorul, punându-şi mâinile în cap. Dumneata mă ucizi, mă asasinezi cu asemenea afirmaţii... Cum poţi să spui aşa ceva ?
- Dom' profesor...
- Ceea ce spui dumneata e o crimă la adresa literaturii şi a culturii...
- Iertaţi-mă, dom' profesor...
- Să nu mai spui aşa ceva în viaţa dumitale...
- Nu mai spun, dom' profesor, vă rog să mă iertaţi...
- Bine, bine... Te rog să comentezi subiectul...
Bineînţeles că "tămâiosul" nu ştia nimic.
- Acum ce notă să-ţi dau eu dumitale, din moment ce nu ai ştiut nimic ? întreba, la sfârşit, Edgar Papu.
- Dom' profesor, vă...
- Mai mult de şapte nu pot să-ţi dau, spunea Papu cu părere de rău.
- Dom' profesor... izbucnea studentul copleşit de generozitatea profesorului şi vrând să spună că e o notă prea mare.
- Bine, bine, treacă şi de data asta de la mine, şoptea conciliant magistrul, crezând că examinatul este nemulţumit de nota primită. Îţi dau opt...
La Piru se prezintă, de asemenea, o "catastrofă" în ale literaturii vechi.
- Subiectul,te rog...
- Poftiţi ? s-a arătat nedumerit candidatul.
- Te-am întrebat ce subiect ţi-a căzut, a precizat Piru.
- Mi-a căzut Grigore Ureche...
- Bun, a zâmbit Piru. Generos subiect. Te rog să te desfăşori.
- Ştiţi, nu l-am citit pe Grigore Ureche....
- Nu-i nimic, spunea Piru binevoitor. Se mai întămplă... Zi-mi ceva despre Miron Costin.
- Ştiţi, nu l-am citit nici pe Costin...
- Aha, înţeleg, s-a scărpinat în cap profesorul. Dar nu e sfârşitul lumii. Nu e obligatoriu ca toată lumea să-l citească pe Costin. Poate că nici nu merită atenţia dumitale... În condiţiile astea, zi-mi ceva despre Ion Neculce.
- Vă rog să mă iertaţi, dar nu l-am citit nici pe Neculce...
- Bun, a spus îngândurat Piru. E cazul să ne oprim aici. Cât ai luat la lucrarea de la seminar ?
- Patru, dom profesor...
- Bine... Cinci de la lucrarea de seminar plus...
- Patru, dom profesor...
- Te rog să nu mă întrerupi, s-a enervat uşor Piru. Cinci de la lucrarea de seminar plus opt de la această examinare cât fac ?
- Treisprezece, dom profesor.
- Împărţit la doi ?
- Şase cincizeci, dom profesor.
- Cu cincizeci de sutimi de la mine, şapte. Felicitări. Dar puteai, dracului, să te concentrezi mai bine şi să răspunzi pentru o notă mai mare !
În ciuda vieţii "nesportive" pe care o ducea, Al. Piru avea o memorie prodigioasă. Dacă ezitai şi îi permiteai să te ia la întrebări era aproape imposibil să-i faci faţă. Am dat trei examene cu el şi am luat, de fiecare dată, zece. La ultimul, pentru gradul al doilea, pe când mă pregăteam să atac în forţă, pentru a nu-i da examinatorului prilejul să deschidă gura, uşa sălii în care ne aflam s-a deschis brusc şi un vlăjgan cu plete şi mustăţi a început să-mi adreseze încurajări, prin strigăte puternice şi cu pumnul ridicat :
- Aşa, bătrâne, termină-i, nimiceşte-i cu talentul şi deşteptăciunea ta ! Pe ei !

Găliganul vulcanic nu era altul decât poetul Ion Stratan care, aflându-se în treacăt pe la facultate, a aflat că aveam acolo un examen şi n-a pregetat să se năpustească în sala de examen şi să mă încurajeze. Gestul său era cât pe ce să-mi fie fatal, fiindcă am rămas cu gura căscată la el, iar Piru a avut răgazul să-şi organizeze artileria şi să mă supună unui adevărat interogatoriu. Am fost pe fază şi am trecut cu succes peste capcanele pe care eruditul mi le întindea. Mă amuzasem, student fiind, când am asistat la examinarea unui tocilar care stătea în primul rând la toate cursurile lui Piru. Ba se şi ducea să obţină autografe pe cărţile istoricului literar, în speranţa că profesorul îi va reţine figura. Aşadar băiatul care învăţa totul pe dinafară s-a aşezat în faţa lui Piru - eu mă aflam în spatele lui, urmând la rând - şi a început să turuie :
- G. Călinescu a spus despre Cantemir.... Cutare a spus... Cutărică a zis...
Şi reproducea pasaje incredibil de lungi din bibliografie, pe care le memorase... Piru l-a lăsat un minut, apoi i-a zis pe neaşteptate, privindu-l pe deasupra ochelarilor :
- Dumneata eşti tâmpit ?
- ...
- Păi, numai un tâmpit ar putea crede că eu nu ştiu ce a spus Călinescu despre Cantemir ... Sau că nu cunosc ce a scris Lovinescu ... Ştiu mai bine decât oricine... Pe mine mă interesează însă părerea dumitale... Asta mă interesează...
- Ştiţi...
- Ce să ştiu ? Mie, îţi spun sincer, nu-mi plac tocilarii şi tâmpiţii.
- Vă rog să mă...
- Te rog. Şi, în plus, din câte ţin minte, nici nu prea ai fost pe la cursurile mele.
Asta era prea de tot. Era imposibil ca Piru să nu-l ţină minte pe cel care i se vâra mereu în ochi. Tocilarul se credea pierdut.
- Carnetul dumitale, a cerut Piru, rece.
Studentul a scos carnetul şi i l-a dat. În ochi i se citeau nedumerirea şi deznădejdea. Aproape că îi dăduseră lacrimile. Pe urmă, Piru l-a privit zâmbind.
- Nouă, mulţumesc.
Studiosul a răsuflat uşurat. Piru dăduse doar o reprezentaţie, neintenţionând nicio clipă să-ţi dea o notă mică. Dar nici zece.
Mai indulgentă decât Papu şi Piru era numai Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Îmi amintesc de un examen la care un student - nu era "în drept" ca Rică Venturiano, dar era "publicist" - se străduia să-i demonstreze examinatoarei că Sancho Panza era, de fapt, ... femeie. Numai o femeie nu-l putea înţelege pe Quijote în elanurile sale sublime...
- Auzi, Victore, auzi, ce interesant ! se prefăcea Buşulenga. Ce interesant !
Victor Ciobanu era, pe atunci, asistentul ei. Încurajat, examinatul îşi dezvolta teoria cu şi mai mare aplomb. Buşulenga îl privea atentă. La un moment dat, a spus :
- Eşti de o prostie înduioşătoare...
Candidatul s-a blocat.
- Dă-i zece, Victore, şi dă-l afară, că prea e prost ! a mai zis Buşulenga şi a trecut la alt candidat.
Trebuie să spun că, în materie de examene, nu numai profesorii au intrat în legendă. Erau faimoşi şi unii studenţi, prin trăsnăile pa care le făceau. Poetul Daniel Pişcu avea mereu, pe toamnă, câteva restanţe sau "boabe", cum le spunea el. O sesiune întreagă a trecut, apelând la un tertip. Se prezenta ţanţoş la fiecare examen, dar mărturisea, din capul locului, că nu s-a pregătit.
- De ce ? întreba profesorul.
- Scriu cel mai mare roman al tuturor timpurilor şi nu am avut timp să învăţ ca lumea minunatul dumneavoastră curs.
- Aa, făcea profesorul plăcut impresionat. Deci scrii un roman.
- Da. Va fi cel mai important din toate timpurile şi în el veţi apărea şi dumneavoastră ca personaj.
- Pozitiv sau negativ ?
- Pozitiv, se-nţelege, mai ales dacă mă treceţi.
- Mda.... Sigur... Cum nu vreau să apar acolo ca personaj negativ, te trec. Succes la scrierea romanului !
Culmea este că Pişcu chiar a scris un text în care a înregistrat toate dialogurile care au avut loc într-un cămin studenţesc, în decursul unui an universitar... L-a intitulat "Cel mai mare roman al tuturor timpurilor" şi l-a publicat, acum câţiva ani, la Editura Aula.
În altă sesiune a încercat o şmecherie nouă. Îl văzuse pe un prieten maghiar, student la matematică - se numea Miki - că învaţă din greu.
- Cu ce te lupţi tu acolo, Miki ? a întrebat Pişcu.
- Învăţ lema lui Urson.
- Aha, şi cum vine lema asta ?
În câteva cuvinte, ungurul i-a explicat ce e cu lema respectivă. Lui Pişcu îi încolţise în cap o idee care-l îmbia, ademenitoare. La următorul examen, i-a spus profesorului :
- Aici s-ar putea aplica lema lui Urson.
- Zău ? Să ştii că ai dreptate, spunea învăţatul, ruşinându-se să recunoască faptul că n-a auzit de Urson şi de lema acestuia.
Omul nu voia să pară ignorant. Şi schema i-a ţinut lui Pişcu la vreo patru-cinci profesori. L-a trezit la realitate Mihaela Mancaş care i-a zis scurt :
- Lema lui Urson e valabilă la matematică. Aici n-are relevanţă. Dumneata nu te-ai pregătit pentru acest examen şi, în consecinţă, nu-l promovezi. La revedere.
Deşi făcea mare caz de cărţi şi de timpul petrecut în bibliotecă, IOn Rotaru părea un boier moldovean, viguros, frust, greoi, oarecum insolit şi imprevizibil în rusticitatea lui. Vorbea tare, răstit, ameninţător. Şi el juca teatru.
- Unde e, mă, Calmâcu ăla, că-l omor ? întreba despre un coleg care trebuia să-i dea o listă cu studenţii prezenţi la muncă. Făceam "practică pedagogică" la o fermă din Dobrogea, unde culegeam struguri de masă. La cursuri, spicuia toate picanteriile găsite în textele vechi. Prelegerile sale erau presărate cu vorbe ca "beţiv", "curvar", "beţie", "vin", "femei", "pahare", "petreceri". Cita cu plăcere din Ienăchiţă Văcărescu.
- Trebuie să ştiţi că Ienăchiţă a scris frumoase poezii de dragoste :
Ienăchiţă Văcărescu
Şade-n colţ la Dudescu,
Tot în haine de atlaz
Moare Doamna de necaz...
"Doamna" era soţia domnitorului care l-a şi închis pe poet... Că zice poetul mai departe :
Dacă Domnul ar muri
El cu Doamna s-ar lovi...
Să nu vă gândiţi la prostii... "S-ar lovi" înseamnă "s-ar potrivi"...
Ion Rotaru se mândrea cu cărţile scrise şi adesea spunea :
- Această idee am susţinut-o într-o carte scrisă de mine la care ţin foarte mult...
Ion Rotaru ne era director de studii. Era , la şedinţe, un excelent vorbitor. Lua totul în răspăr.
- Am greşit, se culpabiliza el, când v-am spus să nu lipsiţi de la cursuri şi să veniţi zilnic la facultate. M-am făcut de râs, om bătrân... Ia spune, Ghiule, e adevărat că singura dată când ai fost la seminarul de franceză a fost atunci când te-am prins pe stradă şi te-am târât eu însumi până la sala unde trebuia să fii prezent ?
- Da, răspundea monosilabic Bogdan Ghiu.
- Şi cât ai luat la examen ?
- Zece.
- Şi tu, fată, se întorcea profesorul către o colegă foarte conştiincioasă, e adevărat că nu ai lipsit niciodată ?
- E adevărat, aproba fata.
- Şi cât ai luat la ultimul examen ?
- Şase.
- Vedeţi, mă ? E mai bine să nu mai veniţi la cursuri, că luaţi note mai mari. D-aia când eu vă spun să nu mai lipsiţi, voi să înţelegeţi exact pe dos şi să nu mai veniţi deloc la facultate. Şi dacă profesorii or să mârâie, îi liniştesc eu...
Rotaru avea un fix. Afişa un incredibil misoginism. Dacă în amfiteatru nu era nici măcar un băiat, se supăra, cerea condica şi punea absenţe tuturor fetelor.
- Dacă nu sunt băieţi în sală, vorbesc degeaba, latru la pereţi. Că voi, fetele, sunteţi proaste, nu înţelegeţi nimic... Am mâna groasă, vă pun absente de sus până jos. Dă condica încoace... Aşa... Dan Georgeta !
- Prezentă, răspundea fata.
- Absentă, urla cu sadism profesorul şi scria doi de "a" în micul catalog.
- Popescu Gabriela !
- Prezentă !
- Pentru mine, fată, eşti absentă.
- Trandafir Otilia !
- Prezentă !
- Absentă !!!
Nu scăpa nicio fată fără absenţe.
Într-o zi, un coleg întârziase şi a băgat capul pe uşă. Şi-a dat seama prea târziu că e singurul băiat prezent în amfiteatru. A dat să se retragă, dar profesorul îl văzuse.
- Unde ai fost, mă ?
- Vă rog să mă scuzaţi, dar am pierdut primul troleibuz şi următorul a venit după o jumătate de oră...
- Să te cred ?
- Aşa s-a întâmplat, pe cuvânt de onoare...
- Şi băieţii ceilalţi unde sunt ?
- Sunt de serviciu la cantină.
- Zău ?
- Da, ne vine rândul o dată la trei săptămâni...
- Aha, dar ştii că pentru tine le-am pus absente pe toate proastele astea ?
- ...
- Hai, treci la locul tău, că şi eu am întârziat o dată... V-am povestit cumva ?
- Nu ne-aţi povestit, a sărit o fată care, lucru rar şi pe atunci, nu obişnuia să poarte ranchiună.
- Să vă povestesc acum sau altădată ?
- Acum, acum !
- - Bine... Pe vremea aia o duceam greu, nu ca voi astăzi... Citeam numai cărţi groase şi grele şi mâncam nişte coji de pâine uscată, cu iaurt. Călinescu era profesorul meu şi organizase o excursie de studii. Eu citisem în bibliotecă toată ziua. Şi tot citind eu cărţile alea groase şi grele, am uitat de excursie. M-am îngrozit când am priceput că am întârziat... Am trecut pe la cămin să-mi iau bagajele şi am fugit la autobuz cu geamantanul în mână. Erau toţi strânşi acolo şi mă aşteptau. M-am uitat la Călinescu să văd dacă zice ceva şi am văzut că nu zice. Şi m-am mirat, că ştiam că ăla zicea totdeauna ce-i venea la gură. În sfârşit, am urcat toţi şi am plecat. Ieşisem din Bucureşti, parcurseserăm vreo treizeci de kilometri, când îl aud pe Călinescu :
- Rotaaaarule !
- Da, dom profesor !
- Ce ai în geamantanul ăla ?
- Ce să am ? Nişte cărţi, câteva cămăşi, pastă de dinţi...
- Dă-l încoace !
Mi-a luat geamantanul, l-a deschis şi a început să-mi arunce, ca nebunul, lucrurile pe geamul deschis al autobuzului. L-a închis la loc şi mi-a aruncat ce mai rămăsese la picioare... Am mai mers vreo douăzeci de kilometri, când aud iar :
- Rotaaaarule !
- Da, dom profesor !
- Ce mai ai în geamantan ?
- Ce să mai am ? O cămaşă şi o carte, că astea au mai rămas.
- Dă-le încoace !
Şi le-a aruncat şi p-alea pe şosea... Peste câţiva kilometri, a înhăţat geamantanul, fără să-mi mai spună nimic, şi l-a aruncat şi p-ăla... Am mai mers vreo zece kilometri şi-l aud cum îi zice şoferului :
- Opreşte, mă, maşina, să-l lăsăm p-ăsta aici, ca pe un prost, să se înveţe minte să nu mai întârzie...
- Şi chiar v-a lăsat acolo ? a întrebat consternată o fată din primul rând.
- M-a lăsat acolo, ca pe prost, aşa cum zisese, iar eu m-am învăţat minte să nu mai întârzii niciodată...

P.S. M-am lungit cam mult pentru a povesti o scurtă întâmplare legată de o mare personalitate a culturii noastre. Am căzut în memorialistică şi anecdotică. Să fie semn de îmbătrânire ? Îmi place să cred că nu. De vină este mai degrabă faptul că acolo, în amfiteatrul Odobescu, unde azi îşi ţine cursurile fostul meu coleg Liviu Papadima, răsună tot timpul vocile şi paşii unor mari oameni. Fiecare dintre noi aude glasurile altor generaţii. Şi le ascultă de-a pururi. Mie îmi vor răsuna mereu în urechi cuvintele lui Paul Cornea, Nicolae Manolescu, George Gană, Coman Lupu, Florin Manolescu, Eugen Simion, Traian Podgoreanu, Al. Piru, Pavel Ruxăndoiu, Silviu Angelescu...Cert e că G. Călinescu a făcut şcoală. Inefabilul, hazul, aspiraţia către perfecţiune,cultul cărţilor tipărite, toleranţa, generozitatea au trecut la studenţii săi. Aceştia au transmis mai departe spiritul libertăţii de gândire şi de creaţie. Acolo predau acum Rodica Zafiu, Simona Popescu, Mircea Vasilescu, Mircea Cărtărescu şi alţii pe care nu-i mai ştiu, căci n-am trecut de câţiva ani pe la "Avizierul" de la secretariat. Ultima dată, într-o vineri din toamna lui 2006. Eram în trecere prin Bucureşti, supravieţuisem unei operaţii dificile şi unei depresii violente care m-a ţinut prizonier aproape un an şi l-am căutat pe Papadima pe care nu-l mai văzusem de prin 1984, dar decanul nu a venit în ziua aceea. Nici nu-l anunţasem în prealabil. Am aflat, în schimb, cu dureroasă surprindere, că doamna Mioara Murgilă, legendara secretară, ieşise la pensie cu doar câteva zile în urmă... Şi îi luasem trei buchete de flori...
Am trecut, în acestă viaţă, de mai multe ori pe lângă moarte şi de fiecare dată m-am gândit la locurile unde m-am simţit fericit. Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere este unul dintre cele două-trei care mi-au venit în minte.

4 comentarii:

George spunea...

Cateodata avem nevoie si de cate un Piru in viata noastra, el ne arata umbra lucrurilor. Pot exista oare lucrurile fara umbra? Poate doar in bezna totala, in abis...

Şerban Tomşa spunea...

Dragă George,
cea mai eficientă armă de apărare în faţa lumii agresive care încearcă să ne jefuiască, să ne devore, să ne dizolve personalitatea este râsul. Să râdem în toate modurile posibile. Din nefericire, societatea noastră a ajuns în stadiul în care trebuie să-i plângem/ să ne plângem de milă. Previziunile lui Caragiale s-au dovedit a fi corecte : "Am râs atât de mult, încât urmaşii noştri vor plânge." În altă ordine de idei, dacă nu punem un pic - sau mai multă ! - nebunie în tot ce facem, consider că trăim degeaba...

George Adam spunea...

Ai dreptate Serban, rasul este o arma excelenta spre deosebire de ironie care este doar un mecanism de aparare prin care ii putem lesne rani pe ceilalti.


Desi este politically incorect, as dori sa-ti impartasesc unul din bancurile care m-a amuzat de curand:

Un musulman, un crestin si un evreu argumentau pt suprematia religiei lor.

Musulmanul. Eram in desert si o furtuna de nisip m-a trantit la pamant aproape sa ma ucida. M-am rugat lui Allah si dintr-o data cerul s-a inseninat si am putut sa-mi continui linistit drumul.

Crestinul. Eram pe mare si o furtuna mi-a scufundat barca. Eram pe punctul sa ma inec dar m-am rugat lui Dumnezeu si deodata am zarit un vapor in zare, eram salvat.

Evreul. Era intr-o zi de sambata si am gasit un portofel captusit cu bani pe jos. Pentru ca era Sabatul si nu aveam voie sa fac nimic m-am rugat la Dumnezeul Evreilor si sambata a devenit miercuri.

Şerban Tomşa spunea...

Excelent banc... Îl ştii pe cel cu Iţic, Ştrul şi metempsihoza ?