După ce străbătuse hăţişuri de nepătruns, rupându-şi straiele şi aşa ca vai de ele şi însângerându-şi faţa şi braţele, Eli ajunse în vârful împădurit al unui deal înalt şi întins. În mijlocul unui luminiş era o cabană durată trainic, aidoma unei corăbii, să reziste la toate furtunile şi uraganele. Fusese construită din bârne groase şi acoperită cu şindrilă tare, din lemn de păr sălbatic. Două fereste mici dădeau către sud, într-o prispă micuţă. Geamurile păreau doi ochi enigmatici, de cadână alungată din harem. Pe cer, către nord, acoperind orizontul, imens, se înălţa un munte acoperit de zăpezi. Deşi era vară, răcoarea gheţii aproape că răzbătea până la cabană. Obosit, Eli îşi lăsă jos traista aproape goală şi bătu la uşă. Îi deschise un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători. Pe frunte avea semnul călugărilor venusieni. Îl fixă câteva clipe şi exclamă uşurat :
- Ah, tu eşti Succesorul.
Şi îl pofti înăuntru. Înăuntru era destulă lumină, căci lumina reflectată în gheţurile muntelui reverbera prin ferestrele micuţe. Eli se aşeză pe unul din cele două paturi şi observa că necunoscutul îşi făcuse deja bagajele. Îl văzu că iese afară şi se uită după soare.
- Nu mai e mult până la apus, zise el cu o bucurie ciudată, după ce intră înapoi. Ai întârziat şi nu pot pleca decât mâine, în zori. Altminteri, risc să mă rătăcesc şi să ajung în oalele antropofagilor.
- Ale cui ?
- Ale sălbaticilor din pădure. M-ar face delicatesă.
- Zău ?
- Ai face bine să fii cu băgare de seamă.
Străinul aprinse un opaiţ străvechi, din ceramică, şi mâncară amândoi la căldura focului din vatră.
- Ceva mişcări pe Muntele Înţelepţilor ? întrebă Eli.
- Mai nimic. Am zărit, într-o zi, doi călugări îmbrăcaţi în alb. Urcau pe panta vestică, dar au dispărut brusc, de parcă s-ar fi contopit cu zăpezile.
- Marea Intrare ?
- Nimic. Şi dacă nu schimbăm macazul, n-o vom descoperi în veci. Aşa nu mai merge. Ori ne apropiem mai mult, ceea ce e foarte periculos, ori ne folosim de binoclu. Sper că ai adus unul.
- Bineînţeles. Când a venit la templu, trimisul mi-a vorbit întâi şi-ntâi despre asta. Am trecut imediat pe la armurier şi l-am luat.
- Ţi-ai adus destulă muniţie ?
- N-aş zice. Armurierul era într-o pasă proastă şi nici eu n-am insistat. Nu ştiam nimic despre canibali.
Se culcară în cele două paturi şi pe necunoscut nu-l părăsi nicio clipă voioşia aceea inexplicabilă. E fericit că pleacă, se gândi Eli, care nu putea adormi la gândul aventurii care-l aştepta. Se foiau în aşternuturi. Răsărise luna, muntele strălucea orbitor şi în cabană era atât de multă lumină, că puteai introduce cu uşurinţă aţa în ac.
- Bine că nu eşti femeie, zise pe neaşteptate străinul.
Eli nu ştiu cum să tălmăcească aceste cuvinte şi tăcu mâlc. Pe urmă, bărbatul îi mărturisi că nu putea suporta femeile. O femeie trimisă aici ar fi compromis întreaga misiune.
- Când sunt urâte, sunt greu de suportat. Dacă sunt frumoase, sunt greu de păzit. Dacă sunt şi frumoase, şi ambiţioase, dar şi proaste, te fac să-ţi pară rău că te-ai născut.
- Toţi proştii ambiţioşi te fac să-ţi pară rău că te-ai născut, replică Eli.
- Cu femeile e atceva. Ele au darul de a otrăvi relaţiile dintre cei pe care ele îi cunosc. Fiecare ajunge să vadă în jur numai duşmani şi, de la o vreme, chiar se şi întâmplă aşa. Cum să-ţi spun, femeile sunt o specie protoumană, trâind mai mult în senzorial. Ele prezintă o varietate de tipuri comparabilă cu păsările şi insectele. Au în comun doar veninul. Insectele îl injectează cu acul, femeile cu vorbele. Sunt ţaţe, mahalagioaice, precupeţe, curve, voluntare, mimoze ipocrite, zgripţuroaice, femei-jandarm, femei-scorpion... Toate sunt răzbunătoare şi au apucături criminale. Dacă nu te pui bine cu ele - şi nu te poţi pune, dacă eşti bărbat adevărat ! -, îţi amărăsc toată viaţa... Nu e simptomatic că femeilor le plac porcii ?
- Poftim ?
- Nimic. Eşti cam dus cu pluta... Ştii însă ce e curios ?
- Ce ?
- Puşlamalele, escrocii şi mincinoşii se înţeleg bine cu ele.
- Şi doamnele ?
- Ce e cu ele ?
- Care sunt doamnele ?
- Dacă mi-ai fi prieten, te-aş face prost. Ce doamne ? Te păcăleşti uşor. Să ştii de la mine că tocmai aia care ţi se pare doamnă e cea mai mare putoare.
Eli crezu că necunoscutul e beat. Are o sticlă ascunsă pe undeva, gândi el, şi a întrecut măsura.
- Şi mai ţine cont că sunt şi femei deghizate în bărbaţi. N-ai văzut dobitoci care turuie toată ziua verzi şi uscate şi abia aşteaptă să prindă vreo femeie mai proastă, s-o înghesuie într-un ungher, iar după aceea să-şi ponegrească, în faţa ei, tovarăşii de muncă ? Conversează apoi, ca două cutre, în fiecare zi...
E clar, îşi spuse Eli. Ăsta e nebun.
- Totuşi, ca să îţi dau satisfacţie, îţi voi spune că sunt şi femei care nu pot fi judecate, ci numai admirate. Poate că ele sunt adevăratele doamne.
- Şi care sunt alea ? întrebă Eli bucuros.
- Sunt femeile care au citit cel puţin o mie de cărţi şi le-au şi înţeles.
- Şi noi de unde să le cunoaştem ? Le putem întrebări de cultură generală ? întrebă Eli şi în aceeaşi fracţiune de secundă îşi muşcă limba şi se făcu tâmpit şi cretin.
- E foarte uşor, veni repede răspunsul. Intelectualele adevărate, doamnele autentice, nu reproşează nimic nimănui, nu vorbesc pe nimeni de rău şi nu se încurcă niciodată cu idioţi. Dar sunt la fel de rare ca şi elefanţii roz. Le vezi numai la beţiile cele mai crâncene.
- Păi,... începu Eli şi se opri la timp, fiindcă se gândi că misoginul din celălalt pat va turui toată noaptea şi îi va pricinui o cumplită durere de cap.
- Ce-ai vrut să zici ? întrebă nebunul.
Eli vrusese să spună că necunoscutul se referă la niscaiva sfinte, dar zise cu voce tare :
- Voiam să te întreb despre El. A dat El vreun semn că s-a trezit ?
- Nu, nu. Zăpezile spun că doarme dus şi nu sunt semne că se va trezi curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu