Am avut şansa de a cunoaşte, în anii studenţiei, oameni de multe naţionalităţi : maghiari, cubanezi, chinezi, coreeni, ruşi, latino-americani din Costa Rica, Argentina, Nicaragua, Bolivia, Chile, Peru, Ecuador, mexicani, negri din aproape toate zonele Africii, sirieni, nemţi ( mai exact, nemţoaice ), mongoli, francezi, greci, italieni, armeni, evrei, palestinieni, vietnamezi. Nimeni nu mi-a stârnit o reacţie de respingere pentru modul în care se purta. Dimpotrivă, am învăţat de la toţi câte ceva. Evident, mi s-au impus nişte evidenţe. Cei mai corecţi oameni erau bărbaţii albi, de naţionalitate cubaneză. Jesus Vicente Figueroa - pe unde o fi acum ? - nu lipsea, nu întârzia niciodată şi învăţa pentru toate seminariile. Dacă troleibuzul era ticsit, se agăţa de partea din spate a maşinii, riscând să se electrocuteze, numai să nu sosească mai târziu la facultate. Nu copia la niciun examen, să-l fi picat cu ceară. Venise să studieze limba română, fiindcă văzuse un film de Sergiu Nicolaescu şi îi plăcuse mult. În patru ani de studii, s-a dus acasă, împreună cu colegii săi, o singură dată. Au călătorit cu vaporul, că era mai ieftin, şi au făcut, dus-întors, mai mult de o lună. Prin contrast, nemţoaicele, reprezentantele unui popor eminamente cinstit, erau artiste la copiat. Îşi ascundeau copiuţele în chiloţi şi luau numai note de zece. Coreenii aveau calităţi fizice de invidiat, dar ereau greu de suportat, din cauza fanatismului politic. Îl purtau pe Kim Ir Sen la piept, în efigie, şi fiecare dintre ei avea amenajat, în cameră, un mic altar închinat Conducătorului Suprem. Portretul uriaş al dictatorului era încadrat de catifea roşie, ce cădea în falduri. Pe o masă, acoperită cu acelaşi material, tronau operele lui Kim. În fiecare seară, coreenii îngenuncheau sub portretul Comandantului lor şi îşi mărturiseau păcatele săvârşite în cursul zilei, promiţând că nu vor mai greşi. ( Cubanezii aveau şi ei, pe reverul hainei, portretul lui Che Guevara ! )Grecii, asiaticii, negrii, palestinienii şi italienii erau foarte impulsivi. Era recomandabil să fii în relaţii cordiale cu ei. Grecii erau, în plus, şi foarte petrecăreţi şi veseli. Sirienii erau foarte civilizaţi. Am auzit că iordanienii erau şi mai cizelaţi, dar eu nu am cunoscut niciunul. Îmi amintesc de doctorandul în matematici Omar care mă căuta deseori să mă consulte în legătură cu diferite probleme de limbă ce ţineau de redactărea lucrării pe care avea să o susţină. Se plângea totdeauna că nu se poate odihni din pricina zaiafeturilor pe care le făceau grecii şi negrii. Dintre aceştia din urmă, cei din Mali aveau cele mai fine trăsături. Îmi aduc aminte de nigerianul Nur care era musulman, dar consuma carne de porc şi umbla numai beat, din pricina vodcii ruseşti care se găsea prin toate magazinele. Mi-a explicat, într-o zi, că în copilărie avusese un vecin măcelar de la care deprinsese toate viciile. Am pierdut timpul cu mulţi dintre ei. O săptămână n-am dormit deloc, fiindcă unui incaş din Peru îi căşunase să-mi citească un roman cu revoluţionari ! Romanul, fără nicio valoare literară, consta într-o suită de discursuri comunist-incendiare ale singurului personaj din carte, lucru care mă obosea peste măsură, aşa că am apelat, în tinereasca-mi inconştienţă, la o tactică "mârşavă" : profitând de faptul că aveam o rezistenţă ieşită din comun la băutură, îl îmbiam cu vodcă pe urmaşul lui Atahualpa, acesta pierdea uşor frâiele şi renunţa la plicticoasa lectură. A doua zi zăcea, iar eu aveam timp să mai răsuflu şi să-mi pregătesc seminariile. În cele din urmă, s-a lăsat păgubaş şi nu mi-a mai citit marea sa capodoperă. Jucam fotbal cu coreenii, mă duceam la unguri să văd câte un meci la televizor - erau singurii care aveau un aparat "Sport" -, făceam schimb de bancuri cu grecii... Şi în vremea asta dosarul meu la Securitate creştea văzând cu ochii, după cum m-a prevenit doamna secretară Murgilă, care mă văzuse pe lista de urmăriţi a soţului dumneaei, care avea gradul de maior ! De negri n-am încercat să mă apropii, dar nici n-am intrat în conflict cu ei. L-am împrumutat pe unul într-o noapte cu nişte bani. Era o sumă de nimic, omul era beat şi îşi terminase finanţele. Nu mică mi-a fost surpriza când, peste câteva seri, l-am văzut beat turtă, cu o sticlă de whisky în mână, îndreptându-se către camera mea. M-am vârât repede într-un dulap şi le-am transmis colegilor să-i spună că nu sunt acasă. Asta mai îmi trebuia, după toate necazurile cu Securitatea ( pe care le voi povesti cândva ), să mai beau şi cu negrii ! Omul voia să-mi arate că e recunoscător şi m-a căutat de mai multe ori, până a reuşit, într-o seară, să cadă pe fereastra propriei camere şi să-şi rupă nişte membre.. Îi venise rău şi a fugit la geam să vomite, dar a scăpat în gol. Căzuse de la etajul patru, însă a avut norocul să se prăbuşească pe nişte tufe de liliac şi nu şi-a fracturat decât o mână şi un picior ! Cei mai buni prieteni, cei mai serioşi mi-au fost, de departe, maghiarii. În armată eram nedespărţit de Tompa Gabor, studentul care avea să devină, peste ani, un mare regizor. Ungurii aveau un cod de onoare pe care-l respectau cu sfinţenie, căci se respectau pe ei înşişi şi, de asemenea, pe interlocutorii lor.
Cu ţiganii am fost prieten din copilărie. Aveam doi colegi care aparţineau acestei etnii, unul mai mare şi altul mai mic. Iarna mergeam împreună la şcoală şi pe ei nu-i deranja faptul că nu aveau ghete sau ciorapi în picioare ! Erau zăpezi mari, gerul muşca nemilos, dar ei mergeau desculţi şi în pauze ieşeau primii să se dea pe lunecuş. Mă protejau şi îi băteau pe toţi cei care se atingeau de mine. Am rămas prieteni cu ei şi, mai târziu, le-am învăţat copiii, am devenit şi cu aceştia prieten şi aşa mai departe. Ei sunt foarte talentaţi la muzică, la fotbal şi, în general, la orice fac. Unii dintre ei erau, într-adevăr, sensibili dacă erau jigniţi pe motive etnice. Erau şi ţigani care aveau un caracter nobil, pe care nu l-am întâlnit nici la cel mai de soi oameni. Unul dintre ei trăieşte acum la Paris, unde are apartament, şi se bucură de câte ori mă vede. Totdeauna a spus că e ţigan şi nu se ruşinează cu asta. Într-un rând, stând de vorbă cu mine, a observat că pe lângă noi trecea un alt ţigan, de condiţie mai modestă. Ăsta e de-al meu, a zis prietenul meu şi a zâmbit. Şi atunci mă întreb de ce este folosit termenul de "rom" ( care, în ţigăneşte, înseamnă "om" ) pentru a se desemna membrii acestei etnii ? N-ar fi firesc să folosim termenul consacrat sau, şi mai bine, un termen care să nu provoace confuzii ? Sunt sigur că dacă i-am numi "engi" sau "bulgi", englezii şi bulgarii ar sări în sus de entuziasm !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu