Mi se pare absurd să declari că eşti mândru când realizezi ceva deosebit. E suficient să te bucuri şi să împarţi acest sentiment cu cei dragi. Să fie mândria o formă a vanităţii, a îngâmfării ?
Urâte şi, de cele mai multe ori, nedrepte mi se par, în schimb, ruşinea şi umilinţa. E intolerabil să-l faci pe cineva să simtă oroarea ruşinii sau mizeria umilinţei. Să fii umilit că eşti la cheremul unor inşi josnici, că trăieşti într-o ţară condusă de nemernici de doi bani, că ai putut să te îndrăgosteşti de o femeie sau de un bărbat care se dovedeşte a fi, mai la urmă, ultima turpitudine... Grigore Alexandrescu are o splendidă fabulă despre refuzul umilinţei şi preţuirea demnităţii. E vorba de o fiinţă modestă, obişnuită să aibă un "stăpân" şi să suporte toate mârşăviile aceluia. Dar numai până la un punct. Un câine merge abătut pe o cărare şi se întâlneşte cu un măgar. Curios şi contrariat, acesta din urmă îl întreabă de ce este supărat. Câinele mărturiseşte că a fost în slujbă "la împăratul Leu", dar purtarea ingrată a stăpânului l-a obligat pe bietul animal să-şi părăsească postul. Acum este necăjit la gândul că nu-şi va găsi "alt stăpân". Binevoitor, măgarul îi oferă o slujbă uşoară, care nici nu-l va solicita prea mult pe câine. Răspunsul "lătrătorului" este memorabil :
"Ascultă-mă să-ţi spui : e rău a fi supus
La oricare tiran ; dar slugă la măgar
E mai umilitor şi încă mai amar."
2 comentarii:
Cred sincer ca mandria,vanitatea este o dovada de prostie si,paradoxal,de slabiciune!Oamenii care infaptuiesc lucrari marete pe acest pamant,luminile calauzitoare ale muritorilor de rand...au fost modesti!Hristos Insusi a venit ,pe acest pamant,in chip umil,modest...ca un tamplar,desi era...DUMNEZEU!!!
Poate că ni s-ar îngădui mândria pentru ceea ce fac cei pe care îi iubim...
Trimiteți un comentariu