Imposibila întoarcere. Scrisoare domnului Marin Preda

Au înflorit salcâmii, domnule Preda, se apropie vara şi câmpia îşi revarsă miresmele pe deasupra pădurilor şi răzbate până la Mogoşoaia, în camera în care aţi murit exact acum 29 de ani. Mai ţineţi minte ? Camera aceea o aveaţi de la Fănuş Neagu. Autorul "Îngerului a strigat" a venit într-un rând la cenaclul condus de Nicolae Manolescu şi a mărturisit că i-aţi dat, pentru odaia aceea modestă, o sticlă de whisky. Înţelegerea era să beţi amândoi conţinutul ei. Fănuş spunea că v-aţi băut jumătatea şi aţi murit. Teama lui era că, dacă îşi va bea partea cuvenită, va muri şi el.
Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Nici despre grâul care va da şi el în pârg şi pe care nu-l vor mai recolta ţăranii. Fiindcă aceştia nu mai există. Nici despre "bătrânul învăţător" pe care l-aţi şarjat în paginile cărţilor dumneavoastră. L-am văzut prima dată prin 1986, când se lăuda, în faţa unor dascăli de română topiţi de admiraţie, cum v-a porcăit el şi v-a făcut "măgar", pentru că "aţi râs" de el în "Calul" şi în "Imposibila întoarcere". Se numea Florea Gheorghe, nu ? A murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani... Mi-a spus asta o tânără profesoară de biologie din Siliştea-Gumeşti. Nu vă voi vorbi nici despre faptul că atunci când v-am citit prima dată, am avut o reacţie de respingere. Îmi plăceau infinit mai mult Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu. Stilul dumneavoastră frust m-a dezorientat oarecum. Nu spusese Sadoveanu că aţi sălbăticit limba ? Pe urmă, mi-am luat seama : un romancier veritabil excelează în arta amânării, proza trebuie să fie dură şi sunt convins că "Întâlnirea din Pământuri", "Moromeţii" , "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni" sunt cărţi cu adevărat mari. Apropo, am ultimul roman chiar din drepturile dumneavoastră de autor. Mi l-a procurat unul dintre nepoţii pe care îi aveţi, colegul meu de cameră, în complexul studenţesc "6 Martie".
Nu vă voi vorbi nici despre gloria binemeritată de care v-aţi bucurat, nici despre umbra care v-a învăluit în ultimii ani de viaţă, nici despre femeile fabuloase pe care le-aţi avut şi pe care n-aţi ştiut să le păstraţi, nici despre prieteniile pe care le-aţi ratat, neştiind să le preţuiţi şi să le cultivaţi...
Vă voi spune doar o poveste şi vă voi pune o întrebare. (Da, am rămas numai cu întrebările şi trebuie să spun că nu mai am ce face nici cu răspunsurile.) Un om se urcă într-un autobuz, ştiind precis unde trebuie să coboare, cine îl aşteaptă acolo şi ce trebuie să facă în continuare. Şi aşa se întâmplă. Omul coboară în faţa unei case mari, un adevărat castel, despre care află că este proprietatea lui. Îl aşteaptă o femeie tânără şi frumoasă, care îl iubeşte ( sau cel puţin aşa spune ea ) şi lui nu-i vine să creadă că este atât de norocos. Soarele pare că răsare numai pentru el şi lumina fericirii coboară asupra lui în valuri nesfârşite. Vin şi copiii, omul începe să îmbătrânească, rămâne singur şi într-o zi, încălzindu-se la razele unui soare de toamnă, are revelaţia cumplitului adevăr. Coborâse la o adresă greşită, femeia aştepta, de fapt, pe altcineva şi, văzând că acela nu mai vine, s-a prefăcut că-l acceptă pe el. Totul fusese o mare păcăleală. Nu avusese parte de iubire adevărată, nimic nu fusese al său, trâise o mare minciună. Se simte ca un deportat. Acum nu mai poate merge nicăieri, nu-şi mai poate găsi adevărata destinaţie, nu poate părăsi pe nimeni ( soţia a murit de ceva vreme), nu are posibilitatea de a arunca vina asupra nimănui, pentru a-l scoate pe acela ţap ispăşitor. Fusese orb şi surd, iar acum este singur. Îi este dat să moară acolo, străin, rătăcit, nefericit. Ce mai poate face el, domnule Preda, pentru a putea suporta, în puţinii ani pe care-i mai are de trăit, exilul aspru şi impus de data aceasta nu de minciună, ci de neputinţă ?

P.S. Domnule Preda, domnişoara Irina Alexandra v-a scris despre timpul care acum "aleargă" şi "nu se mai chinuie să aibă răbdare". Mă înşel eu sau acelaşi timp şi-a pierdut răbdarea şi cu dumneavoastră, în acel mai întunecat ?