Doamna Lazăr

Doamna Lazăr şi atât. Prenumele nu i-l cunoşteam, chiar dacă mi-a fost profesoară timp de patru ani. . Am aflat mai târziu - când fiica ei, doamna Zoica, a ajuns la rândul ei profesoara şi apoi colega mea - că se numea Maria.
Doamna Lazăr este cea mai luminoasă figură de dascăl care mi-a rămas în minte din perioada anilor de gimnaziu. Ne preda "ştiinţele naturii" : botanică, zoologie, anatomia şi fiziologia omului. Ba chiar şi chimie... Avea atâţia ani în învăţământ, încât uneori îl întreba pe câte unul :
- Tu nu eşti băiatul lui cutare ?
- Ba da, răspundea elevul.
- I-am învăţat şi pe părinţii tăi. Tu semeni cu maică-ta...
Intra totdeauna calmă în clasă şi ne trata cu blândeţe, într-o vreme în care dirigintele meu, profesorul cel mai temut din şcoală, îi bătea pe elevi de la prima la ultima oră. "Istoricul" avea o mie de metode de a-ţi strivi, răsuci, freca şi rupe urechile, de a te lovi cu "indicatorul" peste mâini sau fund, de a te pălmui şi de a folosi cureaua pentru a-ţi tăbăci pielea... În fiecare pauză, pe hol, îi recunoşteam pe cei care avuseseră româna sau istoria : aveau capetele umflate de bătaie, feţele le erau buhăite şi roşii, iar urechile le atârnau zdrenţuite şi însângerate. N-am fost luat de ureche decât o singură dată, în clasa a V-a, când nu am ştiut ce este papirusul... Socoteam în sinea mea că dacă aş fi mâncat o singură zi bătaia straşnică pe care o încasau colegii mei oră de oră, nu aş mai fi mers la şcoală... Prin contrast, doamna Lazăr era bunătatea întruchipată. După ce scotea la tablă trei elevi ( niciodată mai mulţi ! ) şi îi asculta, ne preda noua lecţie într-un stil limpede, logic, pe înţelesul tuturor. Ne făcea o schemă pe tablă şi era imposibil să nu învăţăm lecţia din clasă. ( Sunt de părere că una dintre sarcinile uni profesor bun este să facă accesibile, pentru elevi, chiar şi cele mai încâlcite noţiuni. Am văzut, din păcate, multe "fenomene" pedagogice, care transformau chiar şi cea mai simplă problemă într-o chestiune aproape imposibil de înţeles şi de învăţat... ) Ultimele 15 minute ale fiecărei ore constituiau un regal, fiincă buna noastră dăscăliţă le rezerva special pentru a ne povesti romane din literatura universală. O făcea frumos, cu expresivitate, cu intonaţie, redându-ne acţiunea fiecărei cărţi scenă cu scenă şi neocolind niciun amănunt important. Era un vis şi am jurat să citesc toate cărţile pe care ea ni le prezenta, pe îndelete, cu răbdare şi cu tot şartul. Pot spune şi azi că doamna Lazăr mi-a dezvăluit, pentru prima dată, magia literaturii. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam ora de biologie ca să aflăm ce s-a mai întâmplat cu extraordinarul Jean Valjean, eroul Mizerabililor lui Victor Hugo. Profesoara termina de predat şi noi aşteptam cu inima bătând de emoţie.
- Eee, unde am rămas cu Jean Valjean al nostru ? întreba doamna.
- Am rămas... când îl pândea Javert, la podul ăla...
Şi fascinaţia continua.
Nu-mi aduc aminte ca doamna Lazăr să fi lovit vreodată pe cineva. Nu-mi aduc aminte ca vreun elev să nu se fi pregătit pentru cursul doamnei Lazăr. Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre noi să se purtat cu obrăznicie la orele dumneaei. Chimia pe care am învăţat-o în generală m-a făcut să fiu, în liceu, cel mai bun şi la această disciplină... Peste ani am aflat că nici doamna Lazăr, nici călăul care îi masacra pe leneşi nu erau profesori adevăraţi. Aveau doar Şcoala Normală, care scotea, pe vremea aceea, învăţători. Dar ce importanţă are asta ? Doamna Lazăr a fost mai profesoară decât toate profesoarele din lumea asta...
Acum câţiva ani am aflat că încă trăia, în Bucureşti, şi avea 91 de ani. Oriunde s-ar afla acum, o asigur de toată recunoştinţa şi dragostea mea. A fost / este unul dintre oamenii purtători de lumină care nu au trăit zadarnic pe pământ.
Pace şi Lumină pentru Dumneavoastră, Doamnă Lazăr !