joi, 24 iulie 2014

Complexul românesc

      Veșnicia e o vorbă goală. E suficient să te uiți peste umăr și să vezi fapte petrecute în urmă cu un secol. În copilărie, Marele Război mi se părea un eveniment petrecut în fântâna fără fund a timpului, undeva aproape de de tenebrele sălbăticiei. În schimb, evenimentele din '89 sunt de două ori mai îndepărtate, dar parcă s-au petrecut ieri. Oricum, pentru a avea o percepție corectă asupra unui lucru e necesar să luăm o distanță temporal-spațială față de acesta. Un prieten mi-a telefonat și mi-a mărturisit că regretă că nu a știut să se bucure de frumusețea zilelor pe care le-am petrecut în liceu. Abia mai târziu, rememorându-le, le-a trăit mai intens și le-a înțeles semnificațiile adânci.
       Primul vis pe care îl țin minte este straniu. Se făcea că eram într-un interior rotund - un OZN, am dedus peste ani -, în mijloc era o bară care se rotea odată cu podeaua, iar eu nu mă puteam ține pe picioare, din cauza mișcării circulare, în timp ce un animal ciudat mă urmărea și o voce mă întreba :
- Unde ești acum?
- Sunt în în S., am răspuns. În S. mă născusem, fiindcă acolo era maternitatea, dar toată treaba era inexplicabilă, fiindcă pe vremea aceea nu știam, în realitate, unde văzusem lumina zilei.
Locuiam într-o bojdeucă de câțiva metri pătrați. Era construită din paiantă, fiind compusă dintr-n hol de un metru pătrat și o cameră de patru-cinci metri pătrați. Am stat acolo până în clasa a VI-a - părinții se certaseră cu bunicii și se mutaseră temporar în coliba construită în pripă -, dar nu îmi era rușine de sărăcia mea, pe care n-o conștientizam. În primii ani nu aveam gard la drum și după ce veneam de la școală, plecam peste semănături să găsesc marginea câmpiei și să ating cerul cu mâna, acolo unde acesta cobora pe pământ. Câmpia n-avea margini, iar orizontul era mult prea departe ca să-l pot atinge în timpul pe care-l aveam la dispoziție.
A început să-mi fie rușine în armată, când un camarad mi-a zis în șoaptă, peste umăr :
- Te văd băiat de treabă și d-aia îți dau un afat. Nu mai spune și tu că ești teleormănean, că ăștia n-au nume bun. Sunt oameni ai dracu', răi, cărpănoși, fără caracter, plini de invidie, meschini. Voi și oltenii, tot un drac!  Zi că ești dobrogean, ceva p-acolo, că ardelean nu poți pretinde că ești, te trădează accentul.
Mai târziu i-am întrebat pe soții Șandru, foștii mei profesori cum stă treaba cu rușinea de a fi teleormănean.
- Uite, dragă, care e treaba, mi-a spus unul dintre ei, ocolind un răspuns direct. Noi - și mă refer și la tine - nici nu suntem teleormăneni. Suntem vlăsceni, ce naiba! Facem parte din fostul județ Vlașca, unde se aflau legendarii codri ai Vlăsiei, pe axa Giurgiu-Bolintin-Videle-Titu. Eeee, aici oamenii sunt altfel. Mai educați, mai toleranți, mai cu lipeală la civilizație. Alt suflet, alte caractere!
Tot în armată am descoperit că sunt și alte probleme legate originea mea. Am avut toată viața prieteni maghiari. Sunt oameni distinși, care respectă niște principii și te poți baza pe ei. Cei mai apropiați mi-au fost regizorul Tompa Gabor și poetul, prozatorul și traducătorul Kocsis Francisko.  Ca și printre români, printre unguri erau și unii mai nărăvași. Era un tip care, când se îmbăta, era în stare să-l bată și pe colonel. Am văzut cu ochii mei cum l-a făcut baltă de sânge pe un camarad de trei ori mai solid decât el. Un sergent dobitoc ordonase să ne punem bocancii la ușă, fără planton. Nu știu de ce în momentul acela eram singur în dormitor. Ne mutaseră provizoriu la compania a doua, care era la etaj. Pe fereastră am văzut cum niște soldați intrau în clădire.Printre ei, ungurul cel bătăuș. Apoi le-a auzit pașii pe scări. În fine, au intrat la compania lor. Când am deschis ușa să plec, am constatat că bocancii îmi dispăruseră. M-am dus la ei și le-am zis :
- Băi, băieți, nu cumva ați văzut bocancii mei pe undeva? Că....
Atunci am văzut că toți erau maghiari. Și-au zburlit fioros mustățile la mine, iar scandalagiul s-a răstit :
- Vrei să zici la noi că suntem hoți?
- Eu am întrebat dacă i-ați văzut. Nu v-am făcut hoți, am scăldat-o eu, văzând că nădrăvanul căuta după cuțit.
Înainte de a ieși valvârtej din dormitorul periculos, un ostaș micuț și îndesat, cu buze roșii, mi-a spus pițigăiat :
- Noi nu furăm, noi suntem maghiari.
Mai târziu am văzut că oameni importanți au purtat în minte povara de a fi român. Parafraza ironică ”Sentimentul paraguayan al ființei” și emoționanta întrebare ”A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” dau măsura scepticismului lui Cioran în legătură cu neamul nostru. Iată și câteva însemnări ale lui Eugen Ionescu : 
Citesc în Contrapunct de Aldous Huxley ( dintr-o scrisoare a eroinei, Lucy Tantamount ) : Seara, plimbarea chibiților din Montparnasse, prin gloate de americani, de polonezi, de estonieni, de români, de finlandezi, de letoni, de laponi, care toți ( Doamne ajută) sunt artiști.”
Huxley îi pune pe români între letoni și laponi.

Prin urmare, aceasta însemnează că, în cazul fericit când aș ajunge cel mai mare critic român, Huxley mă va așeza tot printre artiștii laponi și letoni. Să fii cel mai mare critic român! - aceasta însemnează încă să fii o rudă săracă a intelectualității europene.
Ce triste împrejurări au făurit României acest rol de figurant în cultură? am să mor, fără să fi jucat un rol pe scena europeană, care se va nimici fără ajutorul meu!
Aș fi fost liniștit dacă Huxley printre letoni și laponi ar fi pus și nemți, englezi, italieni, elvețieni.”

Dar mie tot nu mi-e rușine că sunt român.
Iar cu americanii lui Huxley cum rămâne?

P.S. E atât de simplu să fii fericit : să ai o soție ca Magda Catone, să fii frate cu Mircea Băsescu și să circuli cu avioanele companiei Malaysia Airlines! Dacă se poate, chiar pe deasupra Ucrainei!


4 comentarii:

stefan s. spunea...

Veșnicia e o vorbă goală?!

Multe lucruri interesante în postarea dvs.

Și eu, în copilăria mea, am locuit în două cocioabe - căci ,,bojdeucă" sună prea poetic! -; am menționat câte ceva chiar pe blogul meu. Și mă bucur mult, să mă credeți, că avem ceva în comun!

Nu pot spune că mi-a fost vreodată rușine că sunt român. În schimb, mi-a fost de multe ori rușine pentru unii care, din păcate, sunt și ei români ca și mine!

Şerban Tomşa spunea...

Ștefan S.,
S-ar putea să fie, s-ar putea să nu fie o vorbă goală. Cât timp iese din limitele înțelegerii umane, veșnicia pare o noțiune golită de semnificații.
”Cocioabă” este termenul pe care am vrut să-l folosesc, dar hâtrul Creangă mi s-a strecurat în subconștient. Mă bucur nespus că avem atât de multe lucruri în comun.Și mie mi-e rușine de multe lucruri făcute de unii dintre conaționalii noștri.

mrpye1 spunea...

Rusinea de a fi roman mi se pare la fel de stranie ca si mandria de a fi roman. Faptul ca ne-am nascut in Romania nu poate fi privit nici ca o vina, nici ca un merit, pentru ca s-a petrecut fara ca vreunul dintre noi sa-l poata influenta.

Romania are si parti foarte greu de suportat, dar si aspecte frumoase si interesante. Nu cred ca ar trebui absolutizate nici unele, nici altele. Adesea parem insa intr-adevar marcati de un complex de inferioritate, dublat, ca orice complex de acest fel, de un aer de superioritate.

De multe ori avem o atitudine aproape servila si in acelasi timp un fel de dispret fata de tarile vestice. Recunoastem ca nu avem standardele de asa-zisa civilizatie ale acestor tari, dar pe de alta parte ne credem mai profunzi, mai ospitalieri, mai bine informati, mai creativi... :-)

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
Excelentă analiză, admirabil raționament! Mulțumesc.