sâmbătă, 7 februarie 2009

O pisică singură

Acum câteva zile, trecând pe la un prieten, am văzut o pisicuţă tristă şi slabă. Lăsasem uşa maşinii deschisă şi micuţa felină s-a strecurat pe bancheta din spate.
- E pisica ta ? l-am întrebat pe amic.
- Da, dar acum e necăjită, mi-a spus el.
- De ce ? Ce i s-a întâmplat ?
- I-a dispărut prietenul. Un căţel.
- Poftim ?
- Era prietenă cu căţelul nostru.
- Zău ?
- Da, mâncau împreună, se jucau împreună şi chiar dormeau în aceeaşi cuşcă. Acum căţelul a dispărut şi pisicuţa e foarte tristă, nu mai are chef de nimic.
- Sper să-i apară prietenul, am spus eu şi m-am simţit mâhnit toată ziua.
Astăzi am trecut din nou pe la prietenul meu şi am văzut pisica. Era şi mai prăpădită decât atunci când o văzusem prima dată.
- Ce s-a întâmplat ? am întrebat panicat. N-aţi găsit căţelul ?
- Ba da, dar era mort. Otrăvit. Era sub maşina unui vecin.
- Şi pisica ?
- E şi mai tristă. Parcă a înţeles că nu-şi va mai vedea niciodată tovarăşul de joacă. Acum nici nu mai mănâncă, ai zice că a căzut pradă depresiei.
Am încercat să mângâi pisicuţa, ea s-a apropiat la 20 de centimetri de mâna mea, avea nişte ochi de un galben închis, ca aurul frunzelor toamna, dar nu a îndrăznit mai mult. Nu avea încredere în mine. Am plecat foarte tulburat şi, pe drum, am regretat că nu l-am rugat pe proprietar să-mi dea mie pisica. Mai am una pe care am găsit-o la un centru de pâine. Era aruncată de cineva. Mică, înfometată, scheletică. Am pus un elev să mi-o prindă.
- E a cuiva ? l-am întrebat pe copil.
- Nu-i a nimănui, e aruncată, a spus băiatul. Au fost mai mulţi pisoi pe aici, dar i-a omorât X.
X e un beţivan tânăr şi vânjos care nu are slujbă şi stă toată ziua la cârciumă.
- Păi, ce avea cu ei ?
- Ce să aibă ? Aşa îi place lui, să omoare pisici. Le ia la şuturi şi le joacă în picioare până nu mai mişcă.
Mai avusesem trei motani, dar muriseră otrăviţi. În ultimii 15 ani am avut mereu mai multe pisici. Pisicuţa luată de mine este neagră cu pete albe şi acum a crescut, e grasă şi nebunatică. Mi-a spart imprimanta computerului şi mi-a distrus şi alte lucruri, dar n-am pedepsit-o niciodată, fiindcă în momentul în care am băgat-o în maşină şi a văzut că nu are unde să fugă, a oftat adânc. Am adus-o acasă şi câteva zile n-a făcut altceva decât să mănânce şi să doarmă. Tresărea puternic la zgomote şi la lătratul câinilor. Am botezat-o Maya. I-am relatat întâmplarea doamnei redactor-şef al editurii la care voi publica ultimul roman. Era în decembrie anul trecut, mă dusesem la editură să semnez contractul şi doamna, o intelectuală de mare ţinută, m-a întrebat ce mai fac. I-am povestit şi episodul cu pisica abandonată la centrul de pâine şi nu am uitat oftatul micuţei făpturi.
- Toate animalele abandonate oftează, a intervenit cealaltă doamnă din birou, secretara editurii.
- Da ?
- E un lucru verificat. Toţi prietenii care au adoptat animale abandonate au observat acest lucru.
Mi-am amintit atunci că într-o zi am avut revelaţia că toţi elevii mei, care fuseseră bătuţi, în mod sistematic, de părinţi sau de profesori, au devenit, cu timpul, alcoolici.
Mâine mă voi duce să văd ce face pisicuţa al cărei prieten a fost otrăvit.

6 comentarii:

K. spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
George Adam spunea...

Cata dreptate ai Serban! Ne confruntam cu pierderi ireversibile, irecuperabile, inevitabile asemeni pisicutelor...si le traim cu aceiasi neputinta. Printre altele pierdem increderea semenilor pentru ca ne-au tradat iar tradarile lor ne-au rascolit la randul lor tradari mult mai vechi, uneori arhaice, pierderi ale stramosilor nostri pe care le purtam in sufletul si trupul nostru, ascunse sub chipul zambitor de zi cu zi.

Stii, intotdeauna cand ceva ne impresioneaza, cand o fibra a sufletului tresare aducandu-ne in abisul disperarii sau pe culmile fericirii avem cumva lucrul ala in noi; am cazut si eu candva intr-o deprimare muta dupa ce am intalnit un catelus firav, schiop si infrigurat si am realizat ca prezenta lui m-a rascolit, pentru ca de fapt eu eram catelusul...

George Adam spunea...

Intr-o nota mai optimista, felicitari pentru blog, pentru rafinamentul si complexitatea scrisului tau. Se pot limpede vedea anii de lecturi in spate.

Apropo de comentariul Irinei de mai sus, inteleg ca-l iubesti pe Dino Buzzati, daca-l recomanzi. As spune ca farmecul unei carti sta nu atat in citirea ei cat in sirurile de re-citiri care-i urmeaza. Eu sunt fascinat de Buzzati la fiecare recitire.

Şerban Tomşa spunea...

Felinele sunt printre cele mai frumoase fiinţe de pe planetă. Pe deasupra sunt şi fragile. Cum am putea proteja frumuseţea şi fragilitatea lumii ? Pisicuţe depresive, căţei firavi, şchiopi şi înfriguraţi, căprioare împuşcate care plâng în timp ce-şi dau duhul... Aş interzice vânătoarea şi aş înfiinţa o fundaţie care să găzduiască animalele şi păsările abandonate. Fii sigur că ai fost, într-o viaţă anterioară, în situaţia căţeluşului despre care vorbeşti. De aici empatia. Cei care nu au simţit compasiune pentru căţeluşul tău vor ajunge în situaţia lui. Aşa spun orientalii. Aş dori asta, însă nu sunt sigur că se va întâmpla. Am tot mai des senzaţia că trăim printre oameni care au centrii nervoşi ai afectivităţii atrofiaţi. Sentimentalismul nu foloseşte nimănui, e chiar de prost gust, dar nici nesimţirea şi cruzimea nu trebuie să fie definitorii pentru oameni. De altminteri, nu ştiu dacă ai observat, dar nesimţiţii şi ghiolbanii nu fac niciodată depresie. Cel mult paranoia. De aceea Dino Buzzati a imaginat o altă umanitate care exprimă, de fapt, adevărurile lumii în care trăim. Ai perfectă dreptate în ceea ce priveşte recitirile succesive ale unor cărţi mari. Creaţiile respective ne oferă spaţii spirituale în care ne simţim ocrotiţi, iar o recitire înseamnă o reîntoarcere acasă. Încercăm să recunoaştem locurile, obiectele şi personajele, care ne sunt vechi prieteni... Uneori constatăm că multe s-au schimbat, deşi textul a rămas acelaşi. Frumuseţea şi teama, măreţia şi neliniştea sunt în noi... Îţi mulţumesc, George, pentru aprecierile tale. Ai un stil admirabil, îmi place nespus...

George Adam spunea...

Intr-adevar Serban, felinele sunt splendide, si cred ca le gasim atat de minunate tocmai pentru ca oglindesc o parte a frumusetii din noi. Au cumva in ele eternul feminin, care oglindeste anima noastra (partea feminina din noi). Trezesc in mine indragostirea si in prezenta lor simt adierea femeii vietii mele.

Şerban Tomşa spunea...

Da, graţia felinelor, a antilopelor şi a căprioarelor ţin de un principiu feminin universal. E chiar "eternul feminin" la care te referi. La Eminescu, de exemplu, luna, marea, noaptea, floarea de cireş sunt substitute ale femeii visate. E fluxul vital care face să se mişte aştrii şi îi determină chiar şi pe bătrâni să-şi piardă capul şi să se comporte ca nişte copii...