În nemernicia mea de fraier care adună pisici şi câini abandonaţi, care refuză să-i înţeleagă pe aroganţi şi evită să-şi dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, voi spune două cuvinte despre Gheorghe Dinică.
Cum spuneam şi pe blogul unui prieten pe care nu l-am văzut niciodată, eram convins că Dinică le va trage clapa mâncătorilor de ştiţi dumneavoastră ce - "ziariştii", realizatorii de emisiuni tv - şi va scăpa cu viaţă. Uite că n-a fost să fie...
Gheorghe Dinică este un actor viu, pentru că în rolurile sale nu a încăput nimic artificial sau forţat. A fost natural sută la sută.
A realizat roluri memorabile.
A căutat să trăiască frumos.
A AVUT PRIETENI ADEVĂRAŢI.
A lăsat amintiri de neuitat.
E puţin ?
Nu, E TOTUL.
P. S. Văd că toată lumea se întrece în a vorbi lucruri despre Dinică. Unii prieteni cântă continuu, pe toate posturile, încă din ziua în care s-a anunţat decesul. Cu riscul de a fi confundat cu cei care caută să tragă oarecari foloase de pe urma actorului, voi povesti o scenă care mi s-a părut luată dintr-o proză scurtă. Proaspăt student, nu făceam atceva, în timpul liber, decât să bat librăriile şi să răsfoiesc noile apariţii, destul de puţine. În preajma Universităţii erau câteva locuri prin care treceam zilnic : o librărie pe Lipscani - "George Coşbuc" -, una pe Bulevardul Elisabeta - "Librăria noastră " ! -, Librăria Eminescu şi cea de lângă Biserica Creţulescu. "Sadoveanu" era mai departe şi treceam mai rar pe acolo, ca şi pe la "Coşbuc", de altfel : de două ori pe săptămână. Când ieşeam de la cursuri, le luam la rând pe celelalte. Prima, Eminescu. Următoarea, Creţulescu. Ieşind din a doua, într-o zi friguroasă de toamnă, am crezut că aiurez sau cineva a dat mai tare un aparat de radio - era un reflex al faptului că la ţară, unde copilărisem, ascultasem zeci şi sute de piese de teatru, putând identifica actorii după voce -, auzind aievea glasul lui Dinică :
- O mică măgărie... I-am spus, dar n-a vrut să mă creadă...
Am întors capul şi l-am văzut pe Dinică pe trotuar,discutând calm cu un alt bărbat. Era îmbrăcat într-un parpalac modest, cam ca al lui Columbo şi în mână ţinea o mărăşească sau un "Carpaţi" aprins... Mi s-a părut atât de natural, de odihnitor, atât de bine integrat în peisajul cenuşiu de toamnă, încât toată încordarea de la cursuri - urmărisem o prelegerea plictisitoare a unui lingvist fără pic de haz - a dispărut...
3 comentarii:
Se întâmplă iar şi iar acelaşi lucru. Îi vor fi dedicate emisiuni, minute bune în cadrul programelor de ştiri, înlocuind o crimă macabră de prin cine ştie ce sat, îi vor fi adresate cuvinte pe care nu le-a auzit atât de des în timpul vieţii, îi vor fi redifuzate filme... mulţi vor deveni fani Gheorghe Dinică post-mortem.
Mie mi-e ciudă că n-am să-l mai văd pe scenă. Şi totuşi, mulţumesc Celui de Sus că am apucat să-l aplaud.
Day-Dreamer,
ai dreptate. Un mort ilustru e o pâine de mâncat pentru mulţi. Există două moduri de a tăvăli prin noroi numele unui mare artist : denigrându-l sau lăudându-l într-un mod prostesc, care seamănă a bătaie de joc. Ambele procedee au în comun obiceiul "ziariştilor" de scormoni prin coşul de gunoaie şi prin rufele nespălate ale defunctului...
Făcând ştire de senzaţie din moartea unei personalităţi, ne dovedim lipsa de respect.
Şi iată cum am ajuns să vedem Take, Ianke şi Cadîr la televizor, într-o după-amiază de duminică.
Trimiteți un comentariu