Malraux, statuile khmere şi rostul artei

Un om simplu, foarte de treabă, m-a întrebat într-o zi :
- Domnu' Gigi, ce folos îţi aduc, dom'le, cărţile pe care le scrii ?
- Aproape niciun folos, în afară de faptul că mi-am făcut doi-trei duşmani...
- Atunci e greu, dom'le... Şi ce chichirez are să mai scrii, din moment ce nu prea câştigi mare lucru ? Spune-mi şi mie care e rostul cărţilor scrise de oameni ?
M-am uitat la el şi m-am gândit ce să-i zic. Să-i explic că literatura este un mod de viaţă ? Că e o pasiune fără de care unii nu pot trăi ? Sau să-i comunic, pe înţelesul lui, că industria cărţii nu este peste tot, în lume, la fel de primitivă ca pe plaiurile Carpaţilor şi că oriunde altundeva s-ar putea trăi foarte bine din scris ?
Mi-am amintit că André Malraux relatează undeva ce surpriză a avut, privind nişte statui khmere. La început i s-a părut că expresia feţelor sculpturilor era tristă. A întors capul şi le-a privit din nou, într-o altă stare de spirit . Statuile îşi schimbaseră şi ele chipul, reflectând întocmai sentimentul de care era animat privitorul ! În această împrejurare, Malraux trage concluzia că arta este şi o oglindă a celui care o receptează. Mă gândeam că literatura procedează întocmai : cititorul priveşte ca într-o fântână şi îşi vede întors propriul chip. Cu cât se recunosc mai mulţi oameni într-o carte, cu atât aceasta este mai valoroasă. Sau poate că mă înşel şi nu contează numărul oamenilor care se identifică în mod cert cu unele aspecte ale operei, ci calitatea indivizilor...
În orice caz, pentru oamenii care gustă o carte în cunoştinţă de cauză, literatura este un prilej de bucurie estetică. Lui Caragiale şi lui Marin Preda li se întâmpla ca anumitor oameni să nu le convină ceea ce vedeau în oglinda textelor. Erau persoane care îl cunoşteau pe autor şi îşi închipuiau că scriitorul nu are altă treabă decât să facă, la nivel literar, ceea ce făceau ei pe şanţ : îi ia în tărbacă pe amici. Li se părea că sunt pătaţi sau, mai grav, tăvăliţi prin noroi de banditul care îşi spune "creator". Erau oameni inculţi, care trăiau la nivel epidermic şi umoral şi care scăpau din vedere faptul că literatura are doar ţeluri estetice : nu demască nimic şi nu "râde" de nimeni. Se întâmpla ca un individ se ducea la altul - faţă de care avea o părere foarte proastă şi căruia numai binele nu i-l dorea ! - cu cartea lui Preda în mână şi îi spunea :
- Uite cum te-a încondeiat ăsta !
- Pe mine ? se mira nenorocitul. Ce să aibă cu mine ?
- Păi, nu ştii că tu îl vorbeşti de rău prin tot satul ?
Un asemenea "interpret" al operelor literare ar fi trebuit dat în judecată pentru calomnie, limitarea dreptului la liberă exprimare, discriminare şi incitare la conflict...

P.S. Oare de ce Sfinxul nu ne "spune" nimic ? Nici despre el, nici despre noi...