marți, 1 decembrie 2009

Malraux, statuile khmere şi rostul artei

Un om simplu, foarte de treabă, m-a întrebat într-o zi :
- Domnu' Gigi, ce folos îţi aduc, dom'le, cărţile pe care le scrii ?
- Aproape niciun folos, în afară de faptul că mi-am făcut doi-trei duşmani...
- Atunci e greu, dom'le... Şi ce chichirez are să mai scrii, din moment ce nu prea câştigi mare lucru ? Spune-mi şi mie care e rostul cărţilor scrise de oameni ?
M-am uitat la el şi m-am gândit ce să-i zic. Să-i explic că literatura este un mod de viaţă ? Că e o pasiune fără de care unii nu pot trăi ? Sau să-i comunic, pe înţelesul lui, că industria cărţii nu este peste tot, în lume, la fel de primitivă ca pe plaiurile Carpaţilor şi că oriunde altundeva s-ar putea trăi foarte bine din scris ?
Mi-am amintit că André Malraux relatează undeva ce surpriză a avut, privind nişte statui khmere. La început i s-a părut că expresia feţelor sculpturilor era tristă. A întors capul şi le-a privit din nou, într-o altă stare de spirit . Statuile îşi schimbaseră şi ele chipul, reflectând întocmai sentimentul de care era animat privitorul ! În această împrejurare, Malraux trage concluzia că arta este şi o oglindă a celui care o receptează. Mă gândeam că literatura procedează întocmai : cititorul priveşte ca într-o fântână şi îşi vede întors propriul chip. Cu cât se recunosc mai mulţi oameni într-o carte, cu atât aceasta este mai valoroasă. Sau poate că mă înşel şi nu contează numărul oamenilor care se identifică în mod cert cu unele aspecte ale operei, ci calitatea indivizilor...
În orice caz, pentru oamenii care gustă o carte în cunoştinţă de cauză, literatura este un prilej de bucurie estetică. Lui Caragiale şi lui Marin Preda li se întâmpla ca anumitor oameni să nu le convină ceea ce vedeau în oglinda textelor. Erau persoane care îl cunoşteau pe autor şi îşi închipuiau că scriitorul nu are altă treabă decât să facă, la nivel literar, ceea ce făceau ei pe şanţ : îi ia în tărbacă pe amici. Li se părea că sunt pătaţi sau, mai grav, tăvăliţi prin noroi de banditul care îşi spune "creator". Erau oameni inculţi, care trăiau la nivel epidermic şi umoral şi care scăpau din vedere faptul că literatura are doar ţeluri estetice : nu demască nimic şi nu "râde" de nimeni. Se întâmpla ca un individ se ducea la altul - faţă de care avea o părere foarte proastă şi căruia numai binele nu i-l dorea ! - cu cartea lui Preda în mână şi îi spunea :
- Uite cum te-a încondeiat ăsta !
- Pe mine ? se mira nenorocitul. Ce să aibă cu mine ?
- Păi, nu ştii că tu îl vorbeşti de rău prin tot satul ?
Un asemenea "interpret" al operelor literare ar fi trebuit dat în judecată pentru calomnie, limitarea dreptului la liberă exprimare, discriminare şi incitare la conflict...

P.S. Oare de ce Sfinxul nu ne "spune" nimic ? Nici despre el, nici despre noi...

11 comentarii:

Liviu Drugă spunea...

Cand e vorba de Sfinx, de cele mai multe ori si eu ma prefac ca nu imi spune nimic. De ce sa intru in conflict cu marea masa care nu aude sau nu intelege discursul vechilor egipteni? :)

P.S. Ti=am cautat Ghetarul la Gaudeamus si n-am gasit-o. O iau saptamana asta din librarie

Şerban Tomşa spunea...

Dragul meu Liviu,
răspunsul tău e plin de inteligenţă, umor şi rafinament... Să ştii că umii nu te-ar ierta dacă ar afla că înţelegi mai multe decât ei...
Îţi mulţumesc că te interesează "Gheţarul"... Sunt puţin supărat că în text au rămas nişte greşeli de literă, dar, spre surpriza mea, şi alte erori...

Şerban Tomşa spunea...

"unii"...

Cristiana spunea...

Dragii mei... mie nu mi-au inchis gura, dimpotriva, s-au gasit cativa oameni valorosi sa imi ceara sa nu o inchid... Si atunci, cu toate ocarile din lume merg mai departe. Cui ii e rusina sa ma aiba partener de drum este foarte bine sa imi ceara sa nu-i mai insotesc.
Tocmai de aceea cred ca nu fac o crima sa spun ca singura legatura intre Dacul nostru si egipteni este faptul ca reprezinta un om si - nu stiu daca intamplator sau nu - forma craniului omului din Carpati este izbitor de asemanatoare cu forma craniului omului de la gurile Nilului...
Dacul mie mi-a spus tot ce puteam eu sa inteleg. Unele au fost greu de spus pana acum, pentru altele sunt deja pregatita sa le spun.
Cu orice risc.
Si pana la urmace risc poate sa fie, oameni buni?? Intre imagine si constiinta ma vad pe mine mancand o bucata de paine si band un pahar cu apa. Si restul mi se ofera, tocmai pentru ca am curajul..
Pana acum spuneam "Sa auzim de bine!!" Acum spun ...ba nu, spun la fel in continuare!!!
Sa auzim de bine!!! Fug la serviciu!!

Liviu Drugă spunea...

"Să ştii că unii nu te-ar ierta dacă ar afla că înţelegi mai multe decât ei" ar putea sa fie inceputul excelent al unui roman. Daca ma hotarasc sa il folosesc (inceputul), te caut pentru copyright... :)

Şerban Tomşa spunea...

Draga mea Cristiana,
ai dreptate. Îmi aduci, pe blog, un aer de munte şi parfumul tuturor florilor de câmpie. Mă consider norocos că te cunosc..

Dragul meu Liviu,
aşa e, e o observaţie excelentă. Îţi cedez dreptul de a folosi ideea, fiindcă eşti prietenul meu. Sper să iasă un roman grozav.

Liviu Drugă spunea...

:) ok!

Dan Ioanitescu spunea...

Draga Serban,
Zici:
"cititorul priveşte ca într-o fântână şi îşi vede întors propriul chip."
Zic:
Vede chiar mai mult si aici se manifesta maiestria voastra, a scriitorilor. Sa-l faca pe cititor sa "vada" mai mult. Oglinda i-ar intoarce doar ce poate sesiza vazul sau limitat, o bucata de realitate.

Sfinxul poate fi Misterul insusi. Ce gust ar mai avea viata fara "mistere"...
Calea Regala? .... un drum strajuit de sfincsi!?

Cristiana spunea...

Multumesc Serban, scuza-mi te rog mica greseala de acord, a aparut din zbuciumul sufletului meu... Dar el s-a odihnit acum o clipa, caci oglinda i-a intors parfumul culmilor batrane si al florilor de prin campii... Undeva se face acum primavara...

Şerban Tomşa spunea...

Draga mea Cristiana,
citindu-ţi rândurile, simt adieri de sărbătoare... Îţi voi scrie mai multe în perioada care urmează, fiindcă voi lua vacanţă... Te asigur că mă gândesc mereu la tine...

Şerban Tomşa spunea...

Cristiana,
aş scrie în fiecare zi pe blogul tău, dar competenţa mea în problemele pe care le tratezi se limitează la a te citi cu gura căscată de admiraţie...
Te sărut.