Ţigara lui Nichita, bustul lui Preda şi subconştientul nostru

- Ştii că i-au ridicat un bust lui Marin Preda în satul lui ? mi-a zis directorul şcolii într-o zi.
- Şi sticla de whisky unde i-au pus-o ? În buzunar ? a sărit un domn pe care îl cunosc de mult timp şi care voia să fie sarcastic.
Sigur, ştie toată lumea că Preda n-a luat la rând, cu maşina, şanţurile şi podeţele, n-a intrat în alte vehicule, n-a căzut de pe poduri, rupându-şi mâinile, nu şi-a făcut nevoile pe el...
M-am abţinut să-i dau o replică, încercând, pe cât e omeneşte posibil, să nu-mi jignesc amicii. Dar uneori, după repetate măgării ale unora, ripostez într-un mod specific... În treacăt fie spus, bărbatul respectiv - de care, câţiva ani, am fost foarte apropiat - nu dispreţuieşte licorile lui Bachus, ba dimpotrivă, însă nu mi-am propus să-l ridiculizez : în materie de băutură, foarte mulţi bărbaţi ajung / ajungem în situaţii jenante.
În momentul acela mi-am adus aminte de o altă scenă, relatată cândva de un prieten. „Treceam, mi-a povestit acesta, dinspre Piaţa Amzei către Calea Victoriei, la câteva luni de la moartea lui Nichita Stănescu. În faţa mea era un bloc, cu un balcon afumat sau o fereastră arsă uşor. Nu mai ţin minte bine, au trecut atâţia ani de atunci... În orice caz, era evident că în apartamentul acela izbucnise odată un incendiu.
- Ia uite, bă, colo, hă, hă, hă..., am auzit o voce de prostovan în spatele meu. Acolo a stat beţivanu’ ăla, hă, hă, hă…
- Hă, hă, hă, a lătrat altcineva, aprobator.
Am întors capul şi am văzut doi haidamaci, înalţi, supraponderali, cu capetele umflate, ochii înecaţi în grăsime şi fălcile stacojii. Erau, probabil, doi ţărani tineri, care îşi vindeau produsele în piaţă. Au stat pe loc şi s-au desfătat îndelung cu ceea ce le provocase râsul.
- A luat foc, bă, hă, hă, hă... Dă la ţigare, hă, hă, hă... S-a îmbătat ca porcul şi...
Mi-am dat seama că vorbeau despre Nichita şi am încremenit. M-am mai uitat o dată la ei şi am înţeles, după vinişoarele roşii care le împânzeau obrajii, că nu erau dintre cei care refuzau câteva ţuici sau o găleată cu vin. Nu erau, în mod cert, dintre cei care beau cu paharul... Câtă lipsă de respect ! „
Povestirea prietenului meu m-a impresionat neplăcut. Păi, m-am gândit, măcar atâta lucru să înţeleagă şi ăia din viaţa şi opera lui Nichita. Băutura era singurul element de limbaj comun între ei şi Nichita. Şi, judecându-l pe marele poet, aveau impresia că îl înţeleg. Am văzut pe cineva, la televizor, făcându-l prost pe Patapievici. Atenţie, nu pe oricine... Patapievici e cineva, un intelectual strălucit, un om cu operă, etc. A-l face prost pe Patapievici era culmea împlinirii unui destin... Vor mai existând pe undeva, în lume, oameni care să considere că realizarea vieţii lor este că l-au văzut pe Varga Llosa cu un pahar la gură ori că s-au întâlnit cu Bukowski, în timp ce acesta era beat ? Mă îndoiesc.
I-am mărturisit, cu ani în urmă, unui prieten care a făcut ceva studii în domeniul psihologiei, că nu înţeleg de ce unii oameni condamnă la alţii ceea ce ei înşişi fac cu asupra de măsură. Dar nu se uită niciodată în oglindă. Se laudă cu isprăvile lor, în vreme ce pentru aceleaşi păcate, îi judecă pe alţii...
- În primul rând, oamenii de tipul ăsta au sentimentul culpabilităţii bine ascuns în subconştient. De fapt, vorbind despre ceilalţi, ei râd de ei înşişi. Fac parte dintr-o categorie socio-profesională ai cărei membri au sentimentul că ei ar fi făcut mai mult decât Patapievici, dar nu au vrut sau nu au avut condiţii, etc. Sunt oameni care ar vrea să fie cineva, să se afirme cu nimicuri... Mai exact, aruncând cu noroi nu în oricine, ci în oameni lăudaţi de alţii. Au ce au cu elitele : Liiceanu, Pleşu... Este imposibil să-i eviţi cu totul sau să le explici că nu orice ţaţă trebuie să se simtă obligată să-şi dea cu părerea despre Marquez... Totuşi, e o mare greşeală să accepţi în anturajul tău astfel de persoane. Ce e stupefiant e că în societatea nostră au apărut ţaţele masculine care dau cu gura şi mănâncă rahat – al altora ! – pe toate canalele de televiziune. Ei sunt atât de limitaţi, încât dacă vor vedea că te pişi, vor spune că nu mai ai niciun merit...
În discuţie s-a băgat şi băiatul gazdei, elev în primul an la un liceu bucureştean de prestigiu.
- Adică, a zis băiatul, dacă viaţa unui poet e receptată ca o poveste... la nivelul acesta, un beţiv va înţelege că Nichita, să zicem, a fost sau nu beţiv... Un afemeiat va pricepe că autorul a fost sau nu un rostogolitor de femei... Un cetăţean obsedat de ideea de a face avere se va interesa dacă poetul a fost sau nu gospodar... Şi aşa mai departe. E o percepere a literaturii la nivel epidermic. Ce să le ceri ăstora ?
- Păi, cam nimic, am spus, ruşinat.
- Proştii vor urmări numai trivialul dintr-o carte ori din viaţa unui artist, cei care se pricep o vor evalua din punct de vedere estetic. Dacă... E evident că mulţi nu vânează decât „toate micile mizerii” din existenţa pământească a unui creator....Dacă artistul nu va corespunde modelului de succes al "criticului" său, va fi socotit un prost...
- Mai pricepi şi tu câte ceva, dar realitatea nu e chiar aşa de schematică, a spus cu indulgenţă tatăl său, psihologul.
- Şi ce ar fi de făcut ? mi-a luat vorba din gură elevul.
- În niciun caz să te apuci să le demonstrezi că Nichita e mare, etc. Nu ai cum... Nu-i vei convinge în veci. Au alt cod de comunicare cu lumea. Ca să înţeleagă ceva, ar trebui să fi citit nişte cărţi... Pur şi simplu, părerile lor nu contează. Şi, încetul cu încetul, vor învăţa şi ei lucrul ăsta. Şi vor mai afla ceva : că fiecare e liber să trăiască după cum doreşte şi că e cel puţin ruşinos să încerci să-i impui cuiva "concepţiile" tale... Mai mult chiar, când „râd” de cineva, îşi pun singuri diagnosticul... Chestia aia cu hoţul care strigă „-Hoţii !” e fundamentată psihologic...
- Păi, mare lucru nu mi-ai spus, mi-am exprimat eu dezamăgirea. Toată poliloghia ta încape în câteva vorbe ale bunicului : când îi respecţi pe alţii, te respecţi pe tine...