Oraşul cu un singur locuitor. Scrisoare domnului Radu Aldulescu

În revista Litere, Nr.10, 2009, a apărut următorul articol:



Dragă Radu Aldulescu,

azi mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Am întâlnit un domn care citise foarte multă literatură. Lucrează, cred, la Interne şi face parte din generaţia ziaristului Dan Gheorghe, ale cărui bloguri le citesc mereu cu interes. Închipuieşte-ţi că mi-am lăsat toate treburile şi am stat la taclale cu necunoscutul acela, câteva ore, despre Gogol, Călinescu, Iorga şi Caragiale. Întâlnesc destul de rar asemenea oameni şi mă consider norocos când dau peste ei. Cu câţiva ani în urmă citeam un articol publicat de dumneata în "România Literară". Te plângeai acolo că trăieşti printre oameni care nu au nicio legătură cu literatura şi cu preocupările pe care le ai. Mi-am amintit atunci de o idee pe care Nicolae Manolescu o avea în tinereţe, pe când făcea naveta la Câmpina, unde funcţiona ca profesor : scriitorul nu trebuie să trăiască printre alţi scriitori. E mult mai bine să îţi duci zilele printre oameni care nu bănuiesc ce fantasme visezi şi cum îţi flutură mintea. Apoi mi-am dat seama că, în felul acesta, cădem în capcana celui mai teribil exil. Pe mârlanul incult nu ţi-l poţi face niciodată prieten. Şi ce este mai trist decât o existenţă fără prieteni ? Mai mult, dacă află întâmplător că eşti autor şi nu l-ai codorisit cu operele tale, mitocanul nu se dă îndărăt să-ţi judece creaţiile după mintea lui îngustă, chiar dacă n-a citit un op în viaţa lui şi nu ştie cu ce se mănâncă literatura. Te va simţi că faci parte din altă lume şi te va urî de moarte. Te va ameninţa, ca pe Marin Preda, sau va identifica, în mod aberant, persoane reale, în paginile tale, pentru a întoarce întreaga comunitate împotriva ta, cum mi s-a întâmplat mie…
Mă gândeam la dumneata, Radu Aldulescu, ca la personajul din tabloul lui Giorgio de Chirico, "Oraşul cu un singur locuitor". Ştiu că eşti bucureştean şi ţi-aş sugera un exerciţiu. Să-ţi imaginezi că te plimbi printr-un Cişmigiu pustiu, că intri în sala unui cinematograf, unde rulează la nesfârşit acelaşi film neprivit de nimeni, că pe vitrinele librăriilor s-a pus un strat gros de praf, prin care abia îţi mai poţi întrezări romanele, trase acum în ediţii numeroase şi scumpe. Că nu mai circulă nicio maşină, că nu-ţi poţi cumpăra un covrig la un colţ de stradă. Ştiu că nu te omori cu mâncarea, dar cine îţi va mai vinde o revistă literară ? Să mergi noaptea, pe ploaie, prin oraşul pustiu, să nu mai întâlneşti picior de boschetar şi să te culci cu urechile ţiuind de atâta tăcere... De fapt, cam aşa se întâmplă cu toţi cei care vieţuiesc printre oameni cu care nu au nimic în comun.
Am avut apoi onoarea de a te cunoaşte personal. Datorez această bucurie fascinantei doamne Mădălina Ghiu. Mi-ai părut, la cei 55 de ani ai dumitale, un adolescent zvelt, sănătos, incredibil de tânăr. Fotografiile dumitale sunt mincinoase, fiindcă nu eşti deloc fotogenic. Ţi-am văzut camera pe care ţi-ai amenajat-o la Uniunea Scriitorilor, în podul imobilului şi, năucit de surpriză, te-am întrebat cu ce faci focul. Mai exact, de unde îţi procuri lemnele. Văzusem godinul, dar nu şi conducta de gaze. Mai târziu, acasă, mi-am făcut probleme că nu te-am avertizat că gazele pot fi foarte periculoase. Dacă se stinge focul şi ele continuă să iasă... M-am gândit, după câteva zile, dacă acum, când te izbeşti la fiecare pas de scriitori consacraţi, eşti fericit.
Personal, te consider un mare romancier. Am şi scris despre dumneata un articol în care te-am elogiat, argumentându-mi temeinic afirmaţiile. Eşti un talent rar, de prozator autentic, de rasă, cum n-am prea mai avut de la Marin Preda şi Petru Popescu încoace. Am spus că din degetele dumitale picură viaţă adevărată şi te-am numit "un romancier pursânge". În acelaşi timp, am trecut sub tăcere puţinele obiecţii pe care le am faţă de tipul de proză pe care o scrii. Aşa mi s-a părut drept. Aşa e cinstit, în condiţiile în care unor scriitori inferiori dumitale li se ridică osanale, li se dedică volume întregi şi li se arvunesc statui. Te admir şi pentru faptul că ai tăria să nu faci nimic altceva decât să scrii. Dumneata ar trebui să poţi trăi din scris, aşa cum făceau Rebreanu şi Sadoveanu. De trăit... supravieţuieşti, ca să spun aşa. Ai câştigat, ca şi Rebreanu, Premiul Academiei şi ţi s-au înmânat 1000 de lei noi. Şi Rebreanu câştigase acest premiu, dar ştii cu ce s-a ales autorul lui "Ion" din drepturile de autor ? Cu casă în Bucureşti, casă la Valea Mare, pe lângă Piteşti, şi un superautomobil... Ştii, Radu Aldulescu, ce maşină avea Rebreanu ? Un Rolls Royce ! Dumitale, dacă ai mai fi fumat, banii obţinuţi ţi-ar fi ajuns, o scurtă perioadă, pentru ţigări. Aşa, chiar că nu-ţi folosesc la nimic. Şi eşti un autor celebru. Dar hai să-ţi spun un secret. Într-o lume în care valorile ca dumneata sunt atât de preţuite, încât riscă să moară de foame, am ajuns să mă simt bine singur. De aproape treizeci de ani trăiesc numai în localităţi cu un singur locuitor... Tot câte un singur locuitor au şi oraşele în care îşi duc existenţa pământească şi alţi câţiva scriitori. Dar de ce să disperăm ? Mai ţii minte ce ţi-am scris, acum doi ani, prin intermediul Mădălinei Ghiu ? Îmi aduc aminte perfect : "Nu te nelinişti că trăieşti departe de viaţa literară. Acolo unde eşti dumneata, Radu Aldulescu, este şi literatura română."

Şerban Tomşa