vineri, 4 decembrie 2009

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am fost copleşit... Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : "Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu"... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii cu cine m-am... culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu ! Cu cine ?
- Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957..."

P.S. "Mărturisirea" lui Nichita mi-a fost comunicată de un poet optzecist. Am verificat corectitudinea unor informaţii din monologul autorului celor "11 elegii" : într-adevăr, Nichita a debutat în martie 1957, cu trei poezii, în revistele "Tribuna" şi "Gazeta literară".
Am revenit puţin asupra textului, amintindu-mi exact ritmul rapid al dialogului purtat de Nichita cu iubita lui. A mai fost şi o înjurătură la adresa lui Labiş, dar n-am mai reprodus expresia...

16 comentarii:

Juliet spunea...

Foarte interesant... Norocul mi-a scos în cale un profesor extraordinar de la care am aflat, printre multe altele, şi despre acest complex pe care l-a avut Nichita Stănescu. Recunosc însă că niciodată nu am avut ocazia să citesc vreo mărturisire a poetului în direcţia asta.
Frumos şi totuşi trist :)

Şerban Tomşa spunea...

Juliet,
e foarte trist, dacă şi Nichita a avut asemenea complexe... Probabil este un reflex al unui anumit tip de intoleranţă şi al obsesiei întâietăţii : fiecare vrea să fie primul, cel mai mare, cel mai... Dacă nu eşti întâiul, eşti prost... E o gândire primitivă, specifică societăţii de tip totalitar. Sau poate că lucrurile sunt mai complexe... În principiu, poeţilor ar trebui să nu le pese de ierarhii şi să aibă relaţii armonioase unii cu alţii...
Mulţumesc pentru vizită. :)

pantacruel spunea...

iarasi imi ravasesti amintirile, serbane... :)
imi aduc aminte ce a insemnat acest poet extraordinar pt mine, pe atunci un elev prostanac de liceu, obsedat de filme si de nichita.

citeam nichita pe ascuns in timpul orelor, scriam versuri acasa in stilul lui nichita, ajunsesem sa vorbesc ca nichita, mai mult ma gandeam ca as putea ajunge un al doilea nichita (eram tare tampit!!!) desi imi dadeam seama cat eram de penibil. ce-i dre[t ma credeam si robert de niro & alain delon si veneam imbracat la scoala in parpalac, cu parul geluit si dat pe spate ca gangesterii de la inceputul secolului...

cand naiba au trecut aproape 20 de ani?!

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
încerc să mi te imaginez cum erai... Cred că erai un tip grozav, ca şi astăzi...Impresionant... Nu oricine voia să fie ca Nichita...
Mă întreb şi eu, ca şi tine, cum s-au dus ultimii...35 de ani... Cred că e vorba de o păcăleală... Au trecut mai repede decât primii 12... Nu-mi dau seama cum. I-aş lua de la început şi aş face cu totul altceva...

pantacruel spunea...

apropo de ce as face daca...
as citi cu ardoare, cu foame, tot ce as gasi. de la varsta 10 ani pana la 34... tot, tot!
apoi as trage un pui de somn si m-as apuca de citit restul. pana la 99 de ani :)

Şerban Tomşa spunea...

Extraordinar...
Panta,
ştii că există o bibliotecă în astral ? Am aflat de curând...

Dan Ioanitescu spunea...

Nu pot sa ma abtin. Iaca nu pot!
Nina Casian? :)

Avem nevoie de poezie... (avem, nu am, decat cateodata) :) Eminescu a netezit poetilor romani calea. Asa a putut si Beniuc sa baiguie cate ceva, mergand pe cale.... :)

Foarte frumoasa istorisirea ta. Si intr-adevar inedita. Moartea lui Labis (probabil ca iti este cunoscut calamburul "La mort de la biche")i-a netezit calea lui Nichita, tot astfel cum Brancusi a trebuit sa-l paraseasca pe Rodin pentru a fi el insusi.

Şerban Tomşa spunea...

Dragul meu Dan,
poeta era Doina Ciurea...
Beniuc, ca şi Păunescu, avea şi poeme excepţionale, în ciuda faptului că a fost un ticălos fără pereche... O antologie exientă ar scoate la iveală poeme foarte frumoase şi originale...
Moartea lui Labiş a fost dubioasă, ca şi a lui Preda. Autorul "morţii căprioarei" avea o rezistenţă la băutură ieşită din comun şi îşi căra toţi tovarăşii acasă, după chefuri... Să cadă înaintea tramvaiului nu-i stătea în fire şi în... posibilităţi. Aş fi vrut enorm să trăiască şi Labiş, iar Nichita să-şi piardă orice complex... De altfel, ei erau total diferiţi, nici nu puteau fi comparaţi. Aveau însă loc amândoi în orice literatură. Singurul lucru care îi unea erau dragostea pentru poezie şi faptul că erau amândoi preoţi în templul lui Bachus. Până la urmă, s-ar fi împrietenit...
A, mai aveau ceva în comun : un formidabil instinct al autodistrugerii...

Şerban Tomşa spunea...

"antologie exigentă"...

Şerban Tomşa spunea...

"Morţii căprioarei"... Şi am repetat "amândoi"... Asta e, am corectat toată după-amiaza tezele unor elevi... M-am tâmpit...

Gigel spunea...

Stau şi mă gândesc la o variantă. Să presupunem că Nicolae Labiş, după ce a conştientizat valoarea poeziilor sale, prin aprecierea sinceră de către pasionaţii de poezie care i-au citit poeziile, că îi dădea tot meritul lui Dumnezeu şi îi mulţumea că l-a inspirat şi prin el au fost oferite oamenilor iubitori de frumos poezii atât de frumoase! Să presupunem că Nichita Stănescu sau alţi poeţi ar fi auzit de această deturnare a laudei spre Dumnezeu, ar mai fi fost ei la fel de umiliţi de micimea talentului lor în comparaţie cu cel al lui Labiş sau s-ar fi certat cu Dumnezeu de ce nu îi inspiră şi pe ei la fel cum l-a inspirat pe Labiş ? Dar degeaba te cerţi cu Dumnezeu că nu eşti la fel ca alt om, talentat sau nu, nu? Trebuie să fim toţi mulţumitori pentru talentul pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă, mare sau mic, contează mai puţin ! Invidia e un sentiment negativ şi trebuie omorât oricând, dacă îl simţim în noi ! E o lecţie de viaţă pentru fiecare dintre noi !Fiecare trebuie să-L arătăm pe Dumnezeu de la nivelul nostru, nu contează, dacă suntem flori simple ca florile de munte sau narcisele sau ghioceii sau mai complexe precum orhideele sau crinii! Să fim fericiţi că-L arătăm pe Dumnezeu ! În rest , orice invidie sau desconsiderare personală , e inutilă ! Fiecare avem talentul nostru, foarte util pentru cei din jurul nostru ! Să nu-l dispreţuim, chiar dacă pare în ochii noştrii neînsemnat ! Luna e un satelit plin de praf, aparent fără viaţă, dar prin forţa de atracţie pe care Dumnezeu a pus-o în el, creează mareele, ajută la formarea zilelor şi nopţilor prin păstrarea mişcării de rotaţie în jurul axei sale a Pământului ! Prin reflexia luminii Soarelui noaptea a inspirat dragostea şi admiraţia a milioane de poeţi, îndrăgostiţi de-a lungul veacurilor şi este în ochii fizicienilor indispensabilă pentru viaţa acestei planete fragile Pământ în drumul ei prin lumea astrelor ! Şi când te gândeşti că atunci când cobori pe ea e plină de praf stelar şi fără viaţă ... ! Poate mulţi dintre noi suntem „ Luni ", care nu ne dăm seama de rolul nostru în această lume ! Să avem încredere în Dumnezeu că nimeni nu e aici degeaba, atât cel bun, cât şi cel rău !

Şerban Tomşa spunea...

Gigel,
sunt foarte frumoase şi bine gândite obsrvaţiile pe care le faceţi. Invidia şi ranchiuna sunt lucruri urâte, dar eu am cunoscut şi oameni cu misiuni spirituale înalte care clocoteau de resentimente. Şi nu era o simplă mânie, omenească până la urmă, ci ură curată, alimentată şi înteţită pe parcursul multor ani...
Am văzut invidie şi între câini. Adusesem un câine abandonat, iar căţeluşa pe care o aveam s-a... supărat şi privea în jur furioasă.
Scriitorii nu fac nici ei excepţie de la această "lege" a nimicniciei. Trebuie să spunem însă că Nichita nu invidia pe nimeni. N-a făcut-o niciodată... Era un geniu modest şi iubitor faţă de confraţii săi pe care îi lăuda şi îi sprijinea fără a face deosebiri de niciun fel... Faţă de Labiş simţea admiraţie, se simţea puţin umilit şi îi era ruşine că nu putea scrie precum autorul "Luptei cu inerţia"...

Gigel spunea...

În Matei 11: 25 Isus spunea : "Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. „ . Nu trebuie să fii om cu o înaltă misiune spirituală ca să ai un caracter frumos sau trăsături de caracter nobile ! Ba chiar istoria a demonstrat că deseori astfel de oameni, cum aţi spus şi dvs au avut trăsături de personalitate foarte urâte ! E o lecţie pentru noi ! Scara de valori pe care trebuie să o avem trebuie să fie scara caracterelor, a celor cu trăsături de personalitate frumoase şi nu scara valorilor sociale sau a celor respectaţi în lume ! În Luca 16: 15 Domnul nostru spune: "Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” ! E o observaţie foarte bună pentru noi care deseori credem că este valoros cine este în fruntea ţării sau cine este, financiar vorbind, mare ! Nu e cazul nici pentru dvs, nici pentru mine, amândoi având un cult pentru caracterele frumoase ! Faptul că Nichita nu era invidios, ci doar puţin umilit şi ruşinat în faţa talentului marelui tânăr poet, iar nu o consider o mare calitate ! Toţi marii oameni când creează ceva magnific Dumnezeu este la lucru cu ei prin inspiraţie, deci lauda este a Lui, asta nu trebuie să ne facă pe noi cei mai puţin talentaţi în comparaţie cu marile talente să fim ruşinaţi, dacă creem lucruri mai puţin spectaculoase ! Or fii minunate marile catedrale din Europa, dar şi cele mai mici lăcaşuri de cult sunt la fel de sfinte ! Dumnezeu e peste tot şi chiar aş spune mult mai mult acolo unde domneşte „ Smerenia ” !

Şerban Tomşa spunea...

Gigel,
da, din păcate, foarte mulţi oameni sunt departe de Dumnezeu... Vina nu este numai a lor, căci nu destui păstori spirituali care să-i îndrume...

Gigel spunea...

Să fim noi îndrumătorii spirituali pe care îi aşteaptă lumea ! Chiar dacă ştim o singură calitate spirituală pe care ar trebui să o aibă toţi ceilalţi, care face parte din noi, pentru că o iubim mult, să o promovăm ! Nu trebuie să fim perfecţi ca să-i putem îndruma pe ceilalţi ! Isus spune să ne lepădăm de părţile din noi care nu sunt ale lui Dumnezeu, care ne opresc să dăm un sfat când ştim că e bun, pentru că gândim „ Cine sunt eu să-i învăţ pe ceilalţi, când eu nu sunt perfect ” ? Deşi oamenii au nevoie de modele, toţi ne dorim oameni ca şi noi, care să ne înveţe, îi urâm pe cei care se erijează în sfinţi sau cer respect datorită poziţiei religioase în care se află de preoţi sau imami, când sfânt e doar Dumnezeu şi simbolurile noastre de suflet ( Isus, Fecioara Maria, sfinţii religiei şi istoriei noastre, în cazul religiei noastre creştine şi cei ai celorlalte religii, în cazul credincioşilor aparţinând acelor religii ) ! Toţi putem fii îndrumători spirituali la nivelul nostru, pentru cei care au urechi pentru noi şi simt că o calitate spirituală o pot învăţa de la noi ! De ce să nu le-o oferim ? Viaţa, astăzi şi poate în toate vremurile este şi a fost atât de grea, că mulţi nu mai au timp pentru ei, pentru sufletul lor, doar pentru a supravieţui în această lume, ei sau familia lor ! Când prin natura firii noastre sau a timpului nostru putem să dăruim un gând bun celor din jur , de ce să nu o facem ? Nu trebuie să fim îndrumători spirituali cu ştampilă pentru a face asta ! Dvs prin cultura, bunul simţ şi valorile spirituale pe care le respectaţi puteţi fii un îndrumător spiritual la fel de bun ca oricare din călugării, preoţii sau sfinţii lumii acestea, poate chiar mai bun ! Vorbiţi de ce ştiţi dvs că e bun, de ce aţi acumulat în mulţii ani de lectură şi analiză literară şi veţi face – vă asigur eu - mulţi oameni fericiţi, chiar dacă numai cu un pic, tot e important ! Când un copil mic ne zâmbeşte, nu ne impresionează inteligenţa lui, ci drăgălăşenia divină pe care o emană în acele clipe ! Putem fii doar simpatici pentru cei din jur şi de multe ori e mai mult decât dacă i-am impresiona ! Să nu uităm că cei mai iubiţi actori ai lumii sunt comicii, nu actorii dramatici, deşi şi cei din urmă sunt foarte importanţi în educaţia noastră ! Cei din urmă ne învaţă despre suferinţă şi să nu uităm : Dragostea ( Iubirea, Dumnezeu ) suferă totul ! ( 1 Corinteni 13: 7 )

Şerban Tomşa spunea...

Gigel,
sunteţi un om plin de credinţă adevărartă şi sunt de acord cu tot ce spuneţi. Aşa ar trebui să gândim toţi.