Memoria parşivă a timpului

Recitesc "Un veac de singurătate" şi mă mir că, într-o vreme, romanul mi s-a părut prăfuit. Nici vorbă ! E perfect. E capodopera absolută.
Caut un pasaj drag mie - sunt sute în opul marquezian ! - şi ajung la scena în care ultimul Aureliano Buendia, căutându-şi originile, se adresează unui preot bătrân şi "artritic" :
"- Ah, strigă el, aşadar nici dumneavoastră nu credeţi ?
- Ce să cred ?
- Că acel colonel Aureliano Buendia a purtat treizeci şi două de războaie civile şi le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a împresurat şi a mitraliat trei mii de lucrători şi că s-au încărcat cadavrele într-un tren de două sute de vagoane, pentru a le arunca în mare.
Preotul îl fixă cu o privire de adâncă milă.
- Ehei, fiul meu, zise el suspinând. Din partea mea, m-aş mulţumi să fiu sigur că tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă."
E splendid răspunsul preotului... Îmi amintesc de o scenă petrecută prin 1978, în spălătorul Căminului Studenţesc 6 Martie, aflat lângă Facultatea de Drept. Mă bărbieream plictisit când uşa s-a dat în lături violent şi prietenul M. a intrat zgomotos. Era un băiat serios şi liniştit. A trecut la chiuveta de alături, şi-a răcorit faţa aprinsă, şi-a astâmpărat setea, pesemne arzătoare, apoi a ridicat capul cu semeţie, s-a privit în oglindă şi a eliberat brusc, din gură, un jet de apă către propriul chip.
- Vere, mi-a zis el, aşa începe un film mexican !
Evident că m-a împroşcat cu stropii care au sărit, rebeli, în toate părţile, dar am dat din cap înţelegător, căci îmi dădusem seama că era un pic afumat...
A doua seară l-am provocat la discuţie, curios să aflu unde băuse :
- Vere, aseară erai euforic... M-ai făcut fleaşcă în scena aia, cu filmul mexican...
- Nu, nu, greşeşti, mi-a spus M., foarte sigur de el. Scena s-a petrecut ieri seară...
Ne-am contrazis multă vreme, fiecare aducând argumente şi repere de tot felul. Mi se părea incredibil că nu mai ţinea minte că totul avusese loc cu seară în urmă. Până la urmă, mi-am amintit că în timp ce M. juca precum mexicanii, iar eu mă ştergeam pe piept de apă, în spălător a intrat F., un bun prieten al mostru.
- Îl chem pe F., am spus eu, răsuflând uşurat. Ai să vezi că şi el îţi va spune acelaşi lucru : ne-am întâlnit în spălător aseară !
Şi am fugit după F. Acesta ne-a ascultat cu răbdare, s-a uitat grav la noi şi ne-a spus :
- Cred că vă înşelaţi amândoi. Toată treaba s-a consumat alaltăieri seara...
Şi iar am început să ne contrazicem. Nu am ajuns niciodată la consens, fiecare ţinând-o pe a lui. F. a murit în 1983, la 26 de ani, într-un accident de maşină şi, cu un an înainte de nenorocire, l-am întrebat pentru ultima oară dacă nu a glumit cumva când ne-a contrazis şi pe mine, şi pe M..
- Nu-mi mai amintesc bine cum s-au petrecut lucrurile, mi-a zis el. Dar ştiu că niciunul dintre voi nu avea dreptate...
Precizez că în seara în care M. a chefuit, nu băusem nimic. Nici F. nu băuse şi nici amator de farse nu era...