Criminalii sunt ceilalți

Cei care ne numim români nu avem o epopee, fiindcă nu știm să admirăm.
Știm să ne adunăm câte doi-trei, poate și mai mulți, pentru a plănui cum să furăm oile unuia care își vede de stâna lui.
Eram elev de liceu și fuseserăm scoși la curățenia de primăvară, împreună cu niște copii de la o școală generală învecinată. Pe lângă noi se aținea un băiat dolofan care tot trăncănea.
- Vedeți, spunea el, că dintre colegii mei, numai eu muncesc, iar ăilalți nu fac nimic.
Ne uitam și vedeam că ăilalți munceau fără să zică nimic, în timp ce criticul lor trăgea mâța de coadă.
- Și la școală se întâmplă la fel, continua pisălogul. Eu învăț în fiecare zi și ăilalți nici nu-și scriu, nici nu învață.
Peste câteva zile, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a zis, rânjind, că grasul cel vorbăreț îl ademenise acasă la el pe unul dintre ăilalți, îl violase și îi făcuse fundul zob, așa încât copilul a trebuit să fie internat în spital, pentru a fi cusut cum se cuvine.
Am văzut copii care își lovesc colegii și spun :
- Ceilalți sunt de vină, eu am vrut să-l apăr pe cutare.
Toți părinții, fără excepție, acordă un credit total propriilor copii și îi tratează pe ceilalți elevi, ca și pe profesori, ca pe niște criminali.
- Băiatul meu e liniștit. Îl știu, că doar eu l-am crescut... Dar ceilalți îl provoacă. iar profesorii nu procedează corect, fiindcă îi avantajează pe ceilalți, iar cu el sunt de o exigență greu de imaginat.
Foarte mulți elevi nu învață, motivând că profesorii nu fac nimic la ore. Sunt zeci de mii de profesori care nu-și fac orele ori își bat joc de ele și își justifică nepăsarea prin lipsa de interes a elevilor. Fiecare aruncă vina pe cine poate. Din păcate, am constat că în rândul copiilor a dispărut simțul etic. La rândul lor, dascălii își privesc discipolii ca pe niște infractori.
Am avut de-a face cu oameni  care erau foarte supărați pe alții, cărora ei le făcuseră atâtea mizerii, încât s-ar fi rușinat și porcii, dacă ar fi fost la curent cu ele. În armată, viitorul regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta din urmă  încerca să-i fure ceasul de la mână. Ungurul dormea și s-a trezit tocmai când hoțul îi desfăcea brățara ceasului. Nu vă mai spun ce supărat a fost tâlharul când a văzut că n-a putut intra în posesia obiectului de lux ! N-a vorbit cu Gabor două luni încheiate ! Am ascultat odată pe cineva care se plângea cu glas de foc că un nenorocit îi ceruse înapoi cărțile pe care de bunăvoie și nesilit de nimeni i le împrumutase în urmă cu un an și ceva.
Astăzi nu ne mai omorâm să ne luăm oile. Sau o facem mai rar. Ori ni le luăm fără să ne ucidem. Dar am descoperit și alte posibilități : îi incităm pe alții să omoare pentru noi, îi plătim s-o facă, îi omorâm lent pe dușmanii noștri, aruncăm asupra lor toate păcatele noastre... Toată lumea spune: „ Unii fac, alții dreg...”  Dar nimeni nu se uită nicio clipă la ce face el.  Proverbul cu câinele care moare de drum lung e mai actual ca niciodată. În general, nu suferim să se spună ceva de bine despre un alt om și mai bine pierdem noi, decât să realizeze altul ceva.
Un cetățean este dovedit ca turnător cu acte în regulă. Nu vom ști niciodată exact în ce condiții a fost recrutat, cât de mult a suferit, dacă a fost șantajat, etc. De aceea înțeleg să fim toleranți și să-i întindem în continuare mâna când îl întâlnim. Dar ar fi potrivit ca omul să-și asume greșelile și să arate că încearcă să-și schimbe atitutinea față de ceilalți. Dar ce face el ? Se bate cu pumnul în piept, nu recunoaște nimic, îi culpabilizează pe cei care l-au demascat și îi dă în judecată. Consideră că banii pe care îi are îi permit să se prezinte cum vrea în fața lumii. Dai banul, îți albești profilul moral. Dacă instanțele ar spune că e un mare caracter și n-a greșit cu nimic, iar pe deasupra că este și un geniu, înseamnă că  este chiar așa ?  Prostului îi place să audă numai ce îi place. Altminteri face urât. Turnătoria are, la noi, o bază solidă. De la șefulețul care îl toarnă pe un subordonat superiorilor cu te miri ce, fiindcă se teme că acela îi va lua locul, până la intriganții de șanț, țațele, mahalagioaicele și bărbații-târfă, toți au vocație de turnători. Delatori sunt și cei care sunt adevărate conducte și rezervoare de mizerii pe care le varsă în capul dușmanilor și prietenilor : „Zicea despre tine... Zicea despre nevastă-ta...” Inițiază și alimentează conflicte, pun paie pe foc, îi ațâță, îi manipulează și îi încurajează pe împricinați. Asemenea fleoarțe au fost bine „prinse” în paginile lui Caragiale. La Marin Preda găsim personajul care își urmărește și își ponegrește semenii : Guica. Dacă Moromete, cu toată lenea lui și înclinația de a râde de alții, este un fel de artist, Guica este o ipostază întunecată a prostiei, ignoranței, invideiei și răutății omenești.  Asistăm astăzi, mai ales pe micile ecrane, la o guicizare a României. Fiecare are ceva de împărțit cu ceilalți și vrea să se răzbune. Avem ce avem unii cu alții și guițăm asurzitor.
Pentru mine, valoarea unui om stă în ceea ce realizează efectiv, dar mai ales în atitudinea pe care o are față de ceilalți.  Din păcate, suntem un popor care ar trebui să meargă la psihanalist. În subconștient avem o părere proastă dspre noi, dar cenzura conștiinței ne împidică să ne învinovățim și să ne facem singuri de râs. Și atunci aruncăm asupra celorlalți toate lăturile și reziduurile pe care le produce ființa noastră.
Câtă vreme nu vom înceta să-i considerăm pe ceilalți țapi ispășitori pentru eșecurile noastre, cât timp nu vom înțelege că și ceilalți sunt o parte din noi, că fără fericirea lor nici noi nu putem fi fericiți, nu ne vom putea elibera de prostie și răutate. Până nu vom privi adânc în noi înșine și nu ne vom asuma relele și bunele pe care le avem, nu vom putea ieși din cercul unei mediocrități iresponsabile și criminale.

P.S. 1.  Să fie de vină firea noastră păcătoasă de flecari și invidioși fără leac că nu producem opere literare cu care să ieșim în lume ?
       2. Prietenul Marin Anton arată bine, pe blogul său, că reporterii români sunt mai năuciți decât japonezii de ceea ce se întâmplă în Țara Soarelui Răsare. De ce oare ?