sâmbătă, 19 martie 2011

Diavolul meschin sau despre comedia fantastică

Am citit cu mare plăcere romanul de excepție al lui Marin Anton Eu, gândacul, Ed. Institutul European, 2009.  Cunoșteam încă un roman, în manuscris, aparținând autorului și am rămas cu aceeași opinie foarte favorabilă dspre posibilitățile sale literare. Mă convinsesem că Marin Anton are talentul de a putea prezenta veridic comedia vieții domestice, cu mizeriile și stridențele acesteia. În textele lui Marin Anton, naratorul alege o perspectivă comică, plină de indiscreție, prozatorul părând a fi un chirurg al realității care nu se îmbată cu apă rece și care nu se mai satură „ascultând” pălăvrăgeala spumoasă a personajelor. Textul etalează și exfoliază, uneori cu un cinism insesizabil, amănuntele dure ale existenței de zi cu zi. „Răutatea” stilistică, benefică pentru roman, a lui Marin Anton mă trimite cu gândul la Diavolul meschin, capodopera lui Sologub, și la Diavolul șchiop al lui Lesage. Marin Anton este fericitul posesor al unui talent de romancier pur, atmosfera cărților sale derivând exclusiv din mișcarea personajelor și din cuvintele rostite de acestea. Fără descrieri inutile, fără tonalități lirice. La Marin Anton, povestea primează.
Romancierul are abilitatea de a se preface că nu-și fixează mize pretențioase și acest lucru îl duce la reușite remarcabile. Ironia și autoironia sunt la ele acasă peste tot în paginile cărții pe care o comentez. Lectorul universitar Dan C. Mihăilescu ( semnificativă coincidență cu numele talentatutlui critic literar ! ) își face, din greșeală, cafea cu niște apă sfințită și se preface într-un gândac de bucătărie, fiindcă chiar asta își dorise el doar cu câteva momente în urmă. În loc să considere metamorfoza drept o tragedie, personajul își face din aceasta principalul său atu. El începe să spioneze oamenii din diferite medii sociale. Medicii și asistentele universitare, menajerele, portarii, cadrele universitare sunt privite cu un ochi iscoditor de, cum spuneam, diavol meschin care poate oricând să afle totul despre ei. Transformarea personajului în insectă îmi pare bine motivată literar, ca și revenirea lui la starea normală. Autorul și-a gândit cartea deopotrivă ca pe o fabulă și ca pe un roman-frescă. Eu, gândacul este și un roman de moravuri, prezentând micile manevre pe care le fac toți cei puși sub lupa necruțătoare a insectei-narator : lumea este un infern în care toți membrii societății sunt niște gândaci. În noua sa ipostază, Dan C. Mihăilescu strânge o adevărată armată de gândaci și îi pedepsește pe impostori. Sunt afectați în special cei din facultatea unde lucrează și el. Deschiderea către fantastic forțează uneori limitele credibilului, dar Marin Anton are umor și relativizează lucrurile. Bistroul de lângă facultate e un fel de cantină cazonă. „N-aș fi mâncat acolo nici amenințat cu spargerea unei țevi în baie” mărturisește protagonistul. Prozatorul scrie cu vervă și cu o plăcere nebună a dialogurilor. Are ureche fină, iar cititorul aude aievea vocile personajelor. Nu cred că mă înșel dacă spun că Marin Anton ar putea să scrie excelente piese de teatru. Forța artei literare a lui Marin Anton stă în digresiunile comico-sadice pe care le introduce în text și în autenticitatea dialogurilor despre care vorbeam. Preferatele mele sunt convorbirile dintre portarii facultății. Aceștia strâng fier vechi și fură tot ce le cade în mână. Chiar și insecticidul cumpărat recent de respectabila instituție. Citind flecărerile portarilor, am râs în hohote. Comicul are, în cărțile lui Marin Anton, un relief artistic de o originalitate evidentă.
Marin Anton este un prozator autentic, foarte înzestrat, care merită să fie cunoscut de critici și cititori, așa cum e firesc să se întâmple cu un scriitor de valoare.

9 comentarii:

Micawber spunea...

Ma bucur ca ati remarcat si dvs. valoarea acestei carti a lui Marin Anton, un prozator care merita sa fie citit. Am scris si eu mai demult despre Eu, Gandacul si imi pare bine sa constat ca nu m-am inselat:

http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2010/01/anton-marin-eu-gandacul.html

Anton spunea...

Domnule Şerban Tomşa,

Ţin să vă mulţumesc în mod deoasebit pentru recenzia pe care aţi făcut-o romanului meu. Părerile pe care le-aţi exprimat aici nu pot decât să mă onoreze. Mă bucur că scrierea mea v-a plăcut într-adevăr şi că a reuşit să vă aducă un strop de veselie în nişte timpuri cam mohorâte.

Scriitorii - ca şi restul artiştilor, în general - sunt nişte oameni foarte orgolioşi. Se spune că din cauza acestui orgoliu nu-şi pot suferi confraţii şi n-au ochi decât pentru propriile lor realizări şi succese.
Ei bine, mă bucur că dumneavoastră demonstraţi că lucrurile nu stau tocmai aşa şi că în literatura noastră actuală există suficiente porniri dezinteresate şi onestitate critică, precum şi foarte multă căldură. Nu numai artistică, ci şi umană.
Încă o dată, vă mulţumesc!

pantacruel spunea...

interesant ce spui. am citit si eu capodopera lui sologub.
din pacate, in ultima vreme, nuvelele grafice imi mananca tot timpul liber. am inceput o carte - 'morti imaginare' - de nu mai stiu cand, dar nu am reusit inca sa trec de pagina 50. in plus, se aduna teancuri de reviste historia, dilemateca, dilema veche si alte editii restante ale 'emisiunii 50 de minute cu...'. vorba lui borcea, cred ca sunt pe moarte :P

p.s.
macar serialul de pe hbo despre prohibitie, 'boardwalk empire' (iparerea mea, unul de 5 stele) e la zi. nu piered nici un minut din el :)

Şerban Tomşa spunea...

Micawber,
ați scris lucruri foarte interesante despre Eu, gândacul. Și eu mă bucur că ne-a plăcut amândurora acest roman.

Şerban Tomşa spunea...

Domnule Marin Anton,
a fost o mare plăcere să vă citesc cartea și să scriu despre ea. Aveți mult talent literar și mă bucur pentru dumneavoastră. După cum știți, nu scriu decât despre cărțile care îmi plac. Rămân la ideea că avem loc toți în literatură, iar egocentrismul absurd al unora este nelalocul lui. Cred că e normal să ne bucurăm pentru o carte bună scrisă de un confrate. Gândiți-vă la atitudinea lui Nichita Stănescu față de opurile colegilor săi.
În altă ordine de idei, trebuie să vă spun că și recunoștința este o floare rară în literatura noastră. Faptul că îmi mulțumiți vă face cinste. Sunt surprins și impresionat.
Să sperăm că vom trăi destul ca să ne bucurăm de cărțile pe care le scriem.
Cu prietenie.

Şerban Tomşa spunea...

Panta,
timpul și datoriile ne omoară. Camil Petrescu era de părere că un romancier sau un autor dramatic nu trebuie să aibă slujbă, fiindcă nu poate intra și ieși prea ușor în și din lumile lor imaginare... Totuși, nu dispera. Faci niște lucruri foarte interesante ( ești un deschizător de drumuri în domeniu ) și orice sacrificiu se judtifică.
Sunt înconjurat de cărți și sufăr când văd că a mai trecut o zi fără să mă bucur suficient de un text.
Știai că există și în astral biblioteci ? Poate că după moarte vom avea mai mult timp... :)

Liviu Drugă spunea...

Serban,
Anton este un prozator care se afla mult in fatza celor care ayi sunt pomeniti in tot felul de cronici laudative. Am avut norocul sa citesc ampla sa constructie romanesca "Corabii de fum, corabii de lumina", care nu a fost bagata in seama decat de blogul "ce-am-mai-citit". Sigur vom mai auzi de Anton Marin. Trebuie sa mai auzim!

"Eu, gandacul" este mult diferita de "Corabii de fum...". Ambele indica un romancier de mare vână şi esenţă, dincolo de scaparile inregistrate mai mult la nivelul stilisticii.

Şerban Tomşa spunea...

Frate Liviu,
a apărut romanul lui Anton despre care vorbești ?
În altă ordine de idei, îl aștept și pe al tău. Și e bine că ai răbdare.

Liviu Drugă spunea...

Frate Serban,

Romanul de care vorbesc a aparut intr-un tiraj mic si nu cred ca mai e de gasit pe undeva. L-am imprumutat direct de la autor, pe care am avut onoarea sa il cunosc personal, asa cum abia astept sa te cunosc si pe tine :)

Despre romanul meu: am mai lucrat destul de putin la el in ultima vreme. Acum apele par sa se mai fi linistit prin viatza mea si sper sa am mai mult timp de el.

Poate mai pun vreun fragment din el pe blog zilele acestea.