Diavolul meschin sau despre comedia fantastică

Am citit cu mare plăcere romanul de excepție al lui Marin Anton Eu, gândacul, Ed. Institutul European, 2009.  Cunoșteam încă un roman, în manuscris, aparținând autorului și am rămas cu aceeași opinie foarte favorabilă dspre posibilitățile sale literare. Mă convinsesem că Marin Anton are talentul de a putea prezenta veridic comedia vieții domestice, cu mizeriile și stridențele acesteia. În textele lui Marin Anton, naratorul alege o perspectivă comică, plină de indiscreție, prozatorul părând a fi un chirurg al realității care nu se îmbată cu apă rece și care nu se mai satură „ascultând” pălăvrăgeala spumoasă a personajelor. Textul etalează și exfoliază, uneori cu un cinism insesizabil, amănuntele dure ale existenței de zi cu zi. „Răutatea” stilistică, benefică pentru roman, a lui Marin Anton mă trimite cu gândul la Diavolul meschin, capodopera lui Sologub, și la Diavolul șchiop al lui Lesage. Marin Anton este fericitul posesor al unui talent de romancier pur, atmosfera cărților sale derivând exclusiv din mișcarea personajelor și din cuvintele rostite de acestea. Fără descrieri inutile, fără tonalități lirice. La Marin Anton, povestea primează.
Romancierul are abilitatea de a se preface că nu-și fixează mize pretențioase și acest lucru îl duce la reușite remarcabile. Ironia și autoironia sunt la ele acasă peste tot în paginile cărții pe care o comentez. Lectorul universitar Dan C. Mihăilescu ( semnificativă coincidență cu numele talentatutlui critic literar ! ) își face, din greșeală, cafea cu niște apă sfințită și se preface într-un gândac de bucătărie, fiindcă chiar asta își dorise el doar cu câteva momente în urmă. În loc să considere metamorfoza drept o tragedie, personajul își face din aceasta principalul său atu. El începe să spioneze oamenii din diferite medii sociale. Medicii și asistentele universitare, menajerele, portarii, cadrele universitare sunt privite cu un ochi iscoditor de, cum spuneam, diavol meschin care poate oricând să afle totul despre ei. Transformarea personajului în insectă îmi pare bine motivată literar, ca și revenirea lui la starea normală. Autorul și-a gândit cartea deopotrivă ca pe o fabulă și ca pe un roman-frescă. Eu, gândacul este și un roman de moravuri, prezentând micile manevre pe care le fac toți cei puși sub lupa necruțătoare a insectei-narator : lumea este un infern în care toți membrii societății sunt niște gândaci. În noua sa ipostază, Dan C. Mihăilescu strânge o adevărată armată de gândaci și îi pedepsește pe impostori. Sunt afectați în special cei din facultatea unde lucrează și el. Deschiderea către fantastic forțează uneori limitele credibilului, dar Marin Anton are umor și relativizează lucrurile. Bistroul de lângă facultate e un fel de cantină cazonă. „N-aș fi mâncat acolo nici amenințat cu spargerea unei țevi în baie” mărturisește protagonistul. Prozatorul scrie cu vervă și cu o plăcere nebună a dialogurilor. Are ureche fină, iar cititorul aude aievea vocile personajelor. Nu cred că mă înșel dacă spun că Marin Anton ar putea să scrie excelente piese de teatru. Forța artei literare a lui Marin Anton stă în digresiunile comico-sadice pe care le introduce în text și în autenticitatea dialogurilor despre care vorbeam. Preferatele mele sunt convorbirile dintre portarii facultății. Aceștia strâng fier vechi și fură tot ce le cade în mână. Chiar și insecticidul cumpărat recent de respectabila instituție. Citind flecărerile portarilor, am râs în hohote. Comicul are, în cărțile lui Marin Anton, un relief artistic de o originalitate evidentă.
Marin Anton este un prozator autentic, foarte înzestrat, care merită să fie cunoscut de critici și cititori, așa cum e firesc să se întâmple cu un scriitor de valoare.