Înainte de a muri, Don Quijote face două lucruri care m-au pus pe gânduri.
În primul rând, își recunoaște numele adevărat ( „nu mai sunt acum Don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano” )și caută să demonstreze tuturor că i-a trecut scrânteala pricinuită de romanele cavalerești. El îi încredințează pe toți că nu mai este „smintit”, ci un om lucid, pregătit să urce la ceruri. Gestul său ar putea fi interpretat în mai multe feluri. În fața morții nu ne putem prezenta oricum, fiindcă este un moment care va marca, pentru eternitate, imaginea fiecăruia, transformându-i viața în destin. Este o clipă a adevărului și nu putem trece dincolo sub o altă identitate. Dar poate că Don Quijote vrea să sublinieze și altceva : că totdeauna moare actorul, niciodată personajul.
În al doilea rând, Don Quijote specifică în testamentul său că nepoata sa, Antonia Quijana, principala moștenitoare, nu va căpăta nimic dacă se va mărita cu un bărbat care are cunoștință de cărțile cu istorii cavalerești. Cu alte cuvinte, literatura și jocurile imaginației sunt periculoase și aduc nenorociri, iar muribundul vrea să o știe fericită pe urmașa sa. Sau fostul nebun vrea să spună că literatura nu este scrisă pentru oricine ?
8 comentarii:
Istoria ilustreaza decesul cavaleriei, acesta fiind si scopul principal al operei. De aceea cred ca ultima ta varianta de testament e mai plauzibila...
De fapt povestirea e incarcata de istorie. Povestirea, de fapt, ar trebui să fie considerată ca un instrument de reconciliere dintre Spania şi Anglia...
Don Quijote un mare personaj, eu încă nu l-am descifrat complet. Pe patul de moarte toate se cam schimbă; realul cu surrealul, dorinţa cu iertarea, văzul cu auzul, acolo se bat multe.
Da, aici răspund că:
"Literatura nu este scrisă pentru oricine".
Interesanta si de pus pe treaba gandurilor aceasta amintire a dumneavoastra legata de Don Quijote! Adesea noi insine ne spunem ca am fost sau suntem unul ori altul in functie de umorile, trecerile noastre nepasagere prin scurta viata care ne este data. Un pic as crede si eu ca aici este vorba de acel "fericit cel sarac cu duhul", care poate primi imparatii, dupa cum se vede si astazi, iar cei ce cavalereste gandesc, traiesc si, uneori, mor; se aleg cu acea sic transit gloria mundi! Or, nepoata sa, Antonia Quijana, merita mai mult decat imaginatie, nu doar fiindca era femeie, ci dintr-o iubire paterna...
Karina,
m-a mirat succesul pe care l-a avut romanul în epocă, în condițiile în care este o parodie, iar multe pagini sunt ticsite de bibliografiile lui Don Quijote.
Personajul este însă memorabil.
Scorchfield,
da, literatura e scrisă pentru din ce în ce mai puțini oameni.
Cum era textul ăla de H. Hesse ? Numai pentru nebuni...
Și să nu uit : e ciudat că tocmai în momentul morții, când lucrurile se amestecă ( după cum bine arăți ), Don Quijote simte nevoia unor clarificări...
Ionel Muscalu,
:)
Așa e, unor femei ( dar numai unora ! ) nu le trebuie cai verzi pe pereți...
Trimiteți un comentariu