Și focul arde în sobă

Multe ierni mi-au fost luminate de bucuria de a sparge lemne, în ninsoare, de a face oameni de zăpadă și de a o plimba pe Nicolle cu sania.
Duceam apoi lemnele la sobă și, ca și acum, aprindeam focul. Flacăra dădea o căldură plăcută, troznea și dansa printre butucii uscați.
Cu timpul mi-a trecut prin minte să studiez și esențele de lemn pe care le ardem. Știam de la un călugăr că părul sălbatic e cel mai rezistent lemn din pădurile noastre și din el se sculptează altarele bisericilor. Dar nimeni nu folosește părul ca să-și încălzească locuința.
Plopul e alb ca laptele, ușor și fără forță calorică.
Stejarul arde greu, iar cel din zonele mai înalte - deloc. În plus, acumulează apă din ploi și rămâne ud până se transformă în cenușă.
Fagul îmi place în mod deosebit. Se sparge și arde frumos, lăsând o cenușă ca de țigară de foi.
Carpenul ( alb și acesta ! ) , ulmul ( câlțos ! ) și cerul sunt de departe cele mai bune esențe pentru foc. Ultimul, foarte greu și cu cea mare putere de încălzire, există prin pădurile din jur. Seamănă cu stejarul, numai că are coaja mai întunecată, mai fină și mai puțin brăzdată.
Ani în șir am fost uimit de frumusețea unor trunchiuri de copaci care, tăiate și sparte, lăsau să se vadă o textură de lemn cu fibre armonioase, puțin colorate în roz-galben, de parcă aparținuseră unor trandafiri gigantici. Mi-am zis că e vorba de cireș sălbatic.
Cu câteva zile în urmă i-am arătat unui pădurar o bucată din lemnul acesta minunat.
- E cireș sălbatic, nu-i așa ?
- Nu, fiindcă ăla e o esență foarte rară și se folosește ca materie primă pentru mobilă și obiecte de lux, mi-a răspuns pădurarul. Ce-mi arătați dumneavoastră este lemn de frasin.
- Frasin ? Așa ușor ?
- Da, e ușor, dar foarte rezistent.
Și în seara asta focul arde în sobă. E sfârșitul primăverii, dar sute de mii, milioane de sobe și centrale termice utilizează lemne din niște păduri care dispar sub ochii noștri.
Codrii, vii și infiniți, nu vor pieri niciodată. Și nici ceea ce este inefabil în noi.