Ghici cine vine la cină sau despre modelul românesc

Nu mai încape nicio îndoială : modelul nostru este căpușa. Sau lipitoarea. Nu se poate trăi decent românește decât parazitându-i pe alții. În general, românii o duc bine dacă ocupă o poziție oarecare într-un sistem. ( Nu intră în discuție mediile artistice și scriitoricești, unde cultura modelează comportamentul tuturor. ) Fabrică hârtii și dosare, țin ședințe, fac schimb de așa-zise proiecte cu alții, inventează participări la simpozioane și strâng puncte. Pentru ce ? Pentru a obține gradații de merit.
În viitorul nu prea îndepărtat voi arăta cum se acordă gradațiile de merit în învățământul din Teleorman.
Profitorul adevărat e un taliban care îi denigrează, cât îl țin puterile, pe cei cu merite reale, le minimalizează realizările mai mari sau mai mici, face tămbălău din lucruri de nimic, încearcă să-și discrediteze colegii și subordonații mai de Doamne-ajută, iar pe ceilalți îi exploatează fără milă și cu o nesimțire specifică.
Cei care mai creează ceva sunt din ce în ce mai puțini. Oamenii care ajung să joace un rol convenabil nu au pic de rușine ori demnitate : se agață ca lipitorile de scaun și mai bine mor decât să dea drumul obiectului care îi face fericiți.  Ca să le fie bine, ariviștii de curte nouă ( și de mentalitate veche ! ) nu se dau în lături nici de la cele mai grețoase manevre. Dacă sunt dați la o parte, nu visează decât cum să se cațere înapoi, în culcușul cald. Trag sfori, caută aliați, protectori și fac planuri de atac. Se știe că politicienii români nu știu ce este aia demisie. Acum, prin Adrian Severin, suntem de râsul întregii lumi.
Pițurcă a fost înlăturat de la echipa națională cu furca și cu îmbrânceli. Echipa nu juca nimic, eram zero la toate capitolele, dar el nu se dădea dus : naționala era a lui, i-o dăduse taică-său și cum să lase el moștenirea din mână ca un prost, de vreme ce era un șmecher veritabil ?
Sindicalistul Marius Petcu își negocia nemțește șpaga și o încasa elegant și eficient. Dar ce strigă el ? Că e nevinovat, că i s-a înscenat totul.  Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Răzvan Lucescu ne-a arătat o echipă de fotbal care nu are legătură cu sportul respectiv. Și în lot figurează jucători valoroși, dar sunt folosiți așa cum a fost utilizat Messi în reprezentativa lui Maradona. Niciun orizont, nicio strategie. Nimic. Ce spune Răzvan ? „Totuși, nu e momentul să discutăm despre demisia mea. ”  Mai încape vorbă ? Poate reușim să batem, până la urmă, o echipă din liga a treia. Calificarea nu contează. Nu contează nici microbiștii. Nu contează nimeni și nimic. Scaunul e cel mai important. Pentru un român,  nu e niciodată momentul să se vorbească despre demisia sa.
Probabil că selecționerul va fi înlocuit.  Cine își freacă mâinile, așteptând să fie numit și punând de pe acum condiții ? Ați ghicit : Pițurcă. Și mai cine trage nădejde ? Iar ați fost pe fază : Hagi, care a avut, ca antrenor, cele mai răsunătoare succese !
Păi, ce, mai sunt alți antrenori  pe lumea asta? Mai e cineva care se numește Dan Petrescu ? Nu.
Aceiași politicieni, aceiași antrenori, același fotbal de doi lei.
Vineri, în centrul Alexandriei, am stat câteva minute pe o bancă. Făcusem aproape o sută de kilometri ca să recuperez un document. N-am avut succes, uitasem o hârtie acasă și mai aveam de așteptat până să apară prietenii mei cu mașina. Trei bătrâni falnici discutau cu voce scăzută.
- Costică, ia zi, mă, cum te mai simți ?
- Bă, ce să spun ? Nu mă doare nimic, dar n-am neam putere.
- Mănâncă  și tu niște urzici. Eu am mâncat de două ori până acu'.
- Da, da, a sărit al treilea. Alea sunt bune.
- Zău  ? a reacționat Costică. O să-mi cumpăr de la piață câteva legături.
- Ia repede până nu se termină. Da' să știi că nu se vând în legături. Sunt niște grămăjoare.
- Cum o fi, dar o să iau și eu chiar azi.
- Dar fii atent, a mai zis primul pensionar, să ți le pregătească o femeie care se pricepe.
- Nu e nicio problemă, le face nevastă-mea.
- Da, dar să se priceapă. Că nu toate muierile știu să gătească urzicile. Am stat cu una douăzeci și opt de ani și urzici ca lumea n-am mâncat niciodată.
- Așa e,  a intervenit din nou al treilea. Dacă nu e legată cu făină, urzica n-are niciun chichirez. Nici fiică-mea nu știe să le facă. I-am spus : „Tată, nu te supăra, dar nu e bine cum le faci.”
- Păi, eu mă duc să-mi iau urzici, a oftat Costică și s-a ridicat de pe bancă.
- Bine, plecăm și noi.
- Ce să facem, mergem înainte.
Cu fotbalul, ca și cu urzicile, mie mi se pare că mergem înapoi.