Urâțenia care fascinează

Nimic nu este mai rău decât o femeie rea.
Nimeni nu este mai răzbunător decât o femeie răzbunătoare.
Nimeni nu este mai trist decât o femeie tristă
Nimic nu este mai frumos decât o femeie frumoasă.
O femeie nu este niciodată dizgrațioasă.
Există femei aparent urâte, care sunt, de fapt, mai frumoase decât frumoasele frumoaselor. Prin atmosfera pe care o creează, prin inteligență și farmec, ele te învăluie în acel inefabil care izvorăște numai din reprezentantele sexului slab. E punctul de vedere al unui bărbat.
Am cunoscut un bătrân care îmi era rudă și care spunea : „ Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce îmi place mie.” A fost un om fericit și a trăit 92 de ani.
Frumusețea e o noțiune relativă și schimbătoare. Antichitatea miza pe armonia trupului, în timp ce Evul Mediu a ascuns detaliile anatomice după văluri groase, etalând, ca și burghezia de mai târziu, trăsăturile chipului. Renașterea ne-a dezbrăcat din nou, dar nu cu atâta furie cu care o face începutul de mileniu prin care trecem acum. Atuurile omului modern se află sub hainele puține și subțiri.
Pe vremea ciobanului din Miorița, un bărbat frumos trebuia să aibă o față albă, păr negru și mustața ca spicul grâului. Albeața feței a rămas, în mediile țărănești, un argument puternic în favoarea frumuseții până către sfârșitul celui de-al doilea mileniu. În primul an de învățământ aveam o colegă brunetă, foarte frumoasă ( se numea Lidia Mănescu ), care crescuse la țară și care mărturisea că marele coșmar al vieții ei fusese o colegă de școală, grasă și cu pielea albă, admirată și lăudată de toată lumea. Ea, Lidia, era considerată urâtă, fiindcă avea pielea negricioasă ! De câte ori o întâlnea, colega îndrăgită de popor îi dădea Lidiei cu sâc și executa un fel de dans ritual, spunând : „ Ce albă și grasă sunt ! Ce albă și grasă sunt !”
Când eram tânăr, țăranii nu mai apreciau mustața. Îți lăsai podoaba respectivă, ieșeai din rândul oamenilor ! Îmi aduc aminte că în armată aveam niște mustăți fioroase, ca și prietenii mei unguri. Când am venit acasă, nu m-a recunoscut nici mama. Apoi toate neamurile au început să se perinde pe la mine și să mă implore să-mi tai pămătuful de sub nas, fiindcă era un lucru de mare rușine. În cele din urmă, am cedat. Eram un tip drăguț, dar cunoșteam în liceu niște băieți care i-ar fi făcut pe Gary Cooper și pe Rock Hudson  să plângă în pumni, de invidie. Credeți că se uita cineva la ei ? Nici vorbă. Fetele se uitau după bărbați însurați care le făceau propuneri concrete și...după mine. Aveam o aură de poet și eram, într-un fel, vedeta liceului. Iar pe mine nu mă interesau decât cărțile. Prost îngrămădit, ce mai !  (  Acum trei ani am văzut niște fotografii cu colegii fetei mele : erau urâți puși jos, fără excepție. Și se bucurau de mare succes ! Nu e prima dată când  mi-am dat seama seama că fetele nu știu să aleagă. ) Mai târziu, în facultate, am avut un prieten după care toate femeile întorceau capul pe stradă. Aducea cu Alain Delon, doar că purta mustață. Antonio Banderas pare necioplit în comparație cu el. Se numea... Marin Preda  și era nepotul celebrului scriitor cu același nume. Fratele său, Sorin Preda, este un prozator optzecist foarte cunoscut. Marinică însă nu dădea atenție fetelor : voia să devină el însuși scriitor. Mă întreb ce s-o fi ales de el. În 1980, după înmormântarea unchiului său, am mâncat împreună colivă din pomana lui Marin Preda, am băut o sticlă de vodcă în amintirea marelu romancier și ne-am plimbat toată noaptea prin Cișmigiu. Nu l-am mai văzut pe  Marinică din 1981, dar am aflat că era profesor la un liceu din Bacău. (Tot pe atunci, Cristian Teodorescu își scria primele bijuterii, dar el reprezintă cazul bărbatului care devine mai arătos pe măsură ce trec anii. )
Cum spuneam, există urâțenie care fascinează.  Anthony Quinn, Chaplin și Al. Pacino sunt oamenii care trec printr-un lung, nesfârșit tunel și și-au pierdut speranța că vor mai da vreodată de lumină. Sunt niște actori geniali.
Firește că frumusețea stimulează dragostea. Dar nu numai ea. Până și Ion Cristoiu și-a dat seama că Marin Preda era un slab psiholog în materie de femei. Poate fiindcă le admira prea mult. Pentru Preda, faptul că o femeie purta cercei și pantofi cu tocuri înalte era un fenomen straniu, inexplicabil, uluitor. Cristoiu a remarcat că și scenele amoroase din opera scriitorului sunt naive, superficiale, expediate. După Cristoiu, totul se încheie, la Marin Preda, cu propoziția  : „Și se sui pe ea”. Cine a citit însă Viața ca o pradă știe că în paginile cărții este relatată, printre altele, una dintre cele mai impresionante povești de dragoste din literatura română. E vorba de episodul legat de iubirea puternică pe care personajul-narator o nutrește față de opticiana care îi prescrie primii ochelari.Ceea ce îi spune aceasta tânărului Preda ne lasă visători :
„Ești urât, îmi șopti, dar ceva te transfigurează...o, ceva terifiant... toate vălurile cad în fața ta...”
Preda nici măcar nu înțelege ce îi comunică proaspăta sa iubită.
Oricum, nu trebuie să mizăm prea mult la frumusețe, fiindcă aceasta, spunea Ștefan Gheorghidiu, personajul lui Camil Petrescu, „ e trecătoare și are pete”...