joi, 3 iulie 2014

Reconfortanta inocență

  Înfumurarea și prostia mă oripilează și nu-mi face plăcere să aduc vorba de cei care sunt binecuvântați cu aceste blesteme. Iar invidia care emană din unii - nu la adresa mea! - mă sufocă. Spațiul moral de care am nevoie dispare sub potopul resentimentelor. Dacă s-ar scrie un tratat despre prostie, s-ar vedea că treptele flagelului respectiv sunt nesfârșite : tâmpenia nu are limite, în vreme ce bunătate, inteligența și geniul creator au niște hotare dincolo de care nu mai pot răzbate. Ca să poată fi analizată și tratată corect - în fond, este o boală - prostia ar trebui să fie definită limpede și urmărită în variate împrejurări, așa cum procedează Todorov când diferențiază fantasticul de fabulos și de straniu. Acelea erau categorii estetice, pe noi ne interesează aspecte psiho-etice. Răutatea, lenea și frustrarea sunt deseori niște forme de nerozie. Azi nu mai este nimeni tâmpit în sensul clasic al cuvântului, adică greu de cap, și de aceea aș defini prostia ca pe o eroare de raportare la un obiect bine definit. Cretinul de azi este mediocrul de ieri. Își vâră nasul unde nu-i fierbe oala și unde nu se pricepe neam, vorba regretatului Alex. Leo Șerban. Are impresia că e atotștiutor și îi judecă negativ pe cei care îi cad în bătaia simțurilor. Nici dacă-l pici cu ceară, nu scoți de la el o vorbă bună despre cineva. Are, cum s-ar zice, spirit critic. Pe scurt, idiotul vede numai idioți. Aflând că nu este chiar cel mai prost om de pe pământ, prinde curaj și începe să-l judece și pe Dumnezeu. În general nu poți face nicio treabă cu el, fără să te târască în haznaua cea mai adâncă. Ori te păcălește, ori te face de băcănie, povestind lucruri inimaginabile despre obiceiurile tale. Îmi aduc aminte de un sobar care trăia pe vremuri într-o localitate învecinată. Îți cerea cărămidă subțire și era nemulțumit că e prea subțire. Când îi dădeai groasă,  era prea groasă. Cerea arcuri de canapea și spunea că mai bună ar fi fost sârma. Îi duceai sârmă, și urla după arcuri. În fine, soba se dărâma, iar el fugea și spunea că nu i-ai dat să bea și să mănânce, ba chiar n-ai vrut să-i plătește lucrarea și d-aia a lucrat el la mișto, ca  să te scoată de prost, iar soba să se dărâme! E o specie care mișună peste tot : pe stradă, în birourile unor instituții, pe net. Wikipedia, de pildă, e plină de nerozi precum un maidanez de purici. Oameni care n-au citit nimic de un autor scriu articole enciclopedice despre el sau îi corectează pe alții.Și o fac cu o suficiență dezarmantă! Habar n-au de bibliografie ori de specii literare, dar folosesc peremptoriu termeni ca onorabilitate, surse credibile etc. Folosesc pseudonime și își notează cu atenție izbânzile : ”Am contribuit la elaborarea articolelor despre brânză și papuași.. Am corectat articolele cutare și cutare.” Exact ca în Gogol când Ivan Ivanovici consemna pe bilețele actele fundamentale ale vieții sale : ”Acest pepene a fost mâncat de Ivan Ivanovici  în anul cutare, ziua cutare, luna cutare. Au fost de față cutare și cutare.” E ciudată înclinația nulităților de a-și trece în înscrisuri micțiunile și ieșirile la closet. Fie că au senzația că în felul ăsta capătă onorabilitate, justificându-și existența - uite, sunt și eu cineva, fac lucruri importante! -, fie e vorba de un strigăt al subconștientului lor - ”Sunt un zero, un minic, o umbră trecătoare, care n-a făcut nimic în viață! - căruia căruia îi răspunde cu disperare conștientul : ”Uite, dragă, că ai făcut câte ceva și în general faci lucruri esențiale, de neuitat, de care alții nu sunt capabili!” Ceea ce, la o adică, e cam aceeași mâncare de pește. Pe urmă, te pomenești cu câte unul că vine și te insultă, din senin, pe wall-ul tău, fără ca el să știe despre ce vorbește. L-am lăudat recent pe un înzestrat poet și prozator. Bucuros, valorosul autor a dat link-ul pe contul său de Facebook, mulțumindu-mi. Credeți că lucrurile s-au terminat aici? Noooo! Au intervenit niște prieteni ai lui, filosofii dracului, care au arătat că îmi bat joc de el, că îl pun la muncă, pentru a confirma ce-am zis eu despre el etc. De bună-credință, scriitorul se bucura, văzând că este iubit de confrați, dar mai dihai de așa-zișii fani, habotnici și iute mânuitori de săbii, în realitate niște tute inculte, manipulatori primitivi care încercau să-l pună pe poetul-prozator în conflict cu mine. Recent, un editor mi s-a plâns că este terorizat de un poet care îi telefonează zilnic și îi impută faptul că a publicat și opurile altor stihuitori. Ăia, zice nemulțumitul, n-au pic de talent și i-ai pus în rând cu mine! În realitate, îmi spune editorul, ăia scriu poeme mai bune decât  supărăciosul. Sincer vorbind, nu voi înțelege niciodată asemenea atitudini.
          Pentru a compensa disconfortul provocat de mizeriile pomenite până acum, voi rememora scene cu inocenți care știau să facă simpatică până și mult hulita invidie. Eram prieten cu un poet care semăna cu serafimii din icoane : blond, suav, eteric. Am înțeles că era iubit și de Cezar Ivănescu. Era de o sinceritate dezarmantă și mereu îmi reproșam că n-am fost suficient de bun și de înțelegător cu el. Când bea câte o bere, el îmi mărturisea cu tristețe :
- Bătrâne, eram un copil frumos ca un înger și toată lumea mă iubea. Nici acum nu sunt urât, dar parcă și curvele fug de mine! De ce, bătrâne, de ce?
Cu alt prilej :
- Bătrânelule, în adolescență beam cot la cot cu tata și cu mama, până cădeam sub masă toți trei. Mama scria poezii și ni le citea. Erau d-alea cu rimă și cu toate dichisurile. Degeaba îi spuneam eu tatei, bă tată, asta sunt poezii de căcat, bă, n-au nicio valoare. Bă, spunea tata cu ochii închiși de beție, bă, mă-a are talent, bă, nu glumă!
Într-un rând, colegul meu a venit la cămin foarte pornit fiindcă aflase că o foarte frumoasă și originală poetă trăia cu un prozator celebru, director de editură.
- De ce, bă, bătrânelule, să se f... ea cu moșul ăla și pe mine, care sunt tânăr și frumos, nici nu mă bagă în seamă? Uite și tu, ăla e un boșorog, zici că e o oaie bătrână și năpârlită, iar ea se regulează cu el, că are o editură la dispoziție!
Cât de dulce și de lipsită de răutate era revolta prietenului meu de odinioară!
Dar ia să fi trăit el printre niște mediocri, că-l râdeau dobitocii și cu posteriorul!

8 comentarii:

Andreea Toma spunea...

Am recunoscut o frază.:) Sunt fascinată de ceea ce citesc.

Şerban Tomşa spunea...

Andreea,
Din Ghețarul, nu?
Să știi că numai cei aleși au memorie de tipul ăsta și tot ei au predispoziția de a fi fascinați.
Îți mulțumesc și te îmbrățișez cu drag.

Anonim spunea...

M-am gandit de cateva ori la ceea ce inseamna de fapt prostia. E clar ca sensul clasic, legat exclusiv de lipsa anumitor capacitati intelectuale, este insuficient si, adesea, inselator. Exista oameni incapabili sa inteleaga sau sa rezolve o problema de matematica, de exemplu, dar care in alte privinte sunt extrem de talentati, deschisi, sensibili, asa cum exista si oameni foarte dotati din punct de vedere intelectual, care sunt inchistati, superficiali si uneori chiar lunecosi sau de rea credinta.

Cand am vazut “Dineu cu prosti” acum cativa ani, tin minte ca am stat sa ma gandesc. In prima instanta, prostia este definita acolo ca un fel de inadecvare social-emotionala: “prostul” invitat la dineu este de fapt o persoana inteligenta si foarte competenta din punct de vedere profesional, insa incapabila sa descifreze semnalele pe care le transmit ceilalti (gesturi, mimica, vorbe): nu-si da seama cand cineva se plictiseste, nu percepe stresul sau ironia celorlalti. Spre final, apare un semn de intrebare asupra acestei definitii a prostiei aflate in prim-plan pe tot parcursul piesei. Oare prostul nu este de fapt gazda, care, cu raceala si cinism, isi bate joc de naivitatea si “prostia” asa-zisului invitat?

Cred ca, in feluri diferite, ambele sunt forme de prostie. Poate ca prostia este de fapt o forma de insensibilitate: la sine si la lumea din jur. De multe ori, prostul aplica mecanic sabloane, reguli sau norme exterioare, in loc sa incerce sa inteleaga si sa raspunda fiecarei situatii si fiecarui om in parte. Si, in general, ii cam lipseste autoironia :-).

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
Frumoase idei! Într-adevăr, lipsa sensibilității, adică a umanului, înseamnă tot prostie. Trebuie să găsim o perspectivă din care putem defini prostia. Un geniu pare idioților un prost. Spectatorii, fiind cum sunt, nu au discernământul de a-i delimita pe tâmpiți de restul lumii. De aceea se spune că nu e bine să te iei cu un prost, fiindcă s-ar putea ca lumea să nu facă în mod corect deosebirea ori să perceapă lucrurile invers. Prostia e hrănită de răutate, intoleranță, rigiditate morală și ipocrizie. Șmecherii sunt o specie specială de proști. Ah, ce tratat s-ar putea scrie despre prostie! Dacă voi mai primi impulsuri în direcția asta, voi scrie un roman, Tratat despre proști. :)

Anonim spunea...

Sigur, e o chestiune de perspectiva si definitie. "Prost", in anumite contexte culturale, poate fi intr-adevar echivalat cu "fraier", devenind astfel opusul lui "smecher". Un prost in acest sens ar fi cineva care nu profita imediat de ocaziile ivite si de increderea celorlalti, care actioneaza aparent impotriva propriului instinct de autoconservare. Definitia e foarte usor de pus sub semnul intrebarii totusi, ca si cea clasica.

Spuneti ca prostia e hranita de rautate, intoleranta, rigiditate morala si ipocrizie. Eu cred ca, dimpotriva, le genereaza. In momentul in care esti orb la propriile slabiciuni si frustrari si-ti lipseste empatia, devii intolerant, rigid, ipocrit, rautacios. Dar din nou, e vorba de perspectiva si definitie.

Mai devreme am uitat sa adaug ceva. Cred ca Alexandru Paleologu spunea ca toti avem din cand in cand momente de prostie. Nu prea mi-a placut ideea la inceput, dar pe urma mi-am dat seama ca, cel putin in cazul meu, avea dreptate :-).

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
S-ar putea să aveți dreptate. :) E posibil să fie un cerc vicios. În orice caz, răutate, invidia, intoleranța și parazitismul sumt simptome ale prostiei. Cele mai eficiente tratamente împotriva neroziei sunt o educație sănătoasă ( dar de la cine, fiindcă părinții sunt de cele mai multe ori mai proști decât copiii ) și lectura multor, a foarte multor cărți : știință, literatură etc. Filme bune, expoziții de pictură, reprezentații teatrale, concerte, vizite în familii civilizate. Nimic nu poate înlocui urmărirea cursurilor unor mari profesori universitari care activează în instituții prestigioase. Direct din amfiteatru, nu de la distanță sau de lângă...traista cu bani. Prostia se micșorează și dispare ca un neg sub acțiunea unui tratament agresiv.
Sigur că orice om e prost în diferite împrejurări. Eu sunt prost rău în anumite ipostaze. :) Aveam un prieten care spunea că e în stare să se ducă la o televiziune și să spună că e prost - recunoștea că din anumite puncte de vedere e dobitoc! -, dar se supăra foc dacă altcineva îl cataloga astfel. Adevărul e că numai un om inteligent recunoaște că e tâmpit. :) Prostul e ca mortul. Toată lumea știe că e mort, numai el nu.

Anonim spunea...

De acord cu dumneavoastra. La tratamentul agresiv prescris as adauga totusi o doza destul de mare de smerenie si deschidere... altfel cultura nu poate transforma cu adevarat. In plus, contact cu natura, activitati fizice, atentie la intamplarile zilnice, fie ele si marunte...

Şerban Tomşa spunea...

mrpye1,
Care smerenie? Abia dacă o mai vezi la unii călugări și preoți! Dar aveți dreptate . Cultura nu ne poate transforma în bine, dacă nu avem un cei șapte ani de acasă. Poate legiferarea ciomăgelii - cum era în Anglia - ar rezolva lucrurile pentru cei care știu exclusiv de frică. :)