Succesorul privi plictisit pe fereastra cabanei apoi se întoarse la masa de scris.
"Ploaia, scrise el, este expresia unei absenţe. Nicicând nu este mai vizibil golul din jurul nostru decât atunci când plouă. Cineva lipseşte. Uneori o persoană pe care am iubit-o. Alteori, amicii care te sâcâiau cu nimicuri şi te făceau să pierzi timpul. Nimeni nu este de faţă şi ai libertatea şi răgazul de a te gândi în voie la toţi. Străzile sunt pustii. Parcă şi Dumnezeu şi-a luat o vacanţă şi a plecat în vizită undeva, departe, într-un alt colţ al Universului. În mod straniu, ploaia sugerează aceeaşi pustietate ca şi deşertul. În deşert însă poţi intra în panică. Pe ploaie, niciodată. Îmi plăcea să mă plimb prin Cişmigiu când ploua. Mă întâlneam cu cele mai neaşteptate persoane. Într-un rând, Nichita Stănescu păşea grăbit, cu o mască arsă, de suferinţă, pe faţă. Altădată, Dan Spătaru trecea agale, prin cenuşiul zilei, făcând o impresie stranie, căci uitase să-şi scoată ochelarii de soare. De cele mai multe ori nu întâlneam pe nimeni. Speram însă mereu să apară cineva drag. Mă adăposteam sub un copac rămuros şi mă gândeam că aşa fac şi căprioarele din pădurile îndepărtate, când frânghiile de argint lichid ale ploii oficiază un nou botez al frunzelor."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu