vineri, 27 martie 2009

Proza scurtă este o femeie frumoasă plecată în vacanţă

Aceste texte au apărut în prestigioasa revistă "Vatra" ( Nr. 1-2, 2009 ), ca răspunsuri la o anchetă literară iniţiată de membrii redacţiei printre prozatorii români de azi :


ŞERBAN TOMŞA


Proza scurtă este o femeie frumoasă plecată în vacanţă

1. Poate că ar fi trebuit să ne clarificăm mai bine termenii şi să nuanţăm mai mult. „Proză scurtă” au scris şi Nicolae Manolescu, şi Tudor Octavian. Au cei doi ceva în comun ? Vorbind la modul general, nu ştiu dacă este vorba de o criză sau numai de o absenţă temporară a genului scurt din peisajul literar. Ca să existe proză scurtă, e necesară prezenţa unor autori dotaţi special pentru proza scurtă. Cum aceştia lipsesc sau şi-au epuizat resursele, e normal ca şi proza scurtă să fie într-un regres provizoriu. E adevărat, în altă ordine de idei, că acum se scriu mai ales romane, foarte multe valoroase, cam ca în anii ’30, ’68, ’69 şi ’70 ai secolului trecut. Se mizează, pur şi simplu, mai mult pe roman, iar proza scurtă “se vede” mai puţin. Totuşi, nu scriu Dan Lungu şi Bogdan Suceavă excelente proze scurte ? Şi nu a apărut, cu doar câţiva ani în urmă, o excelentă carte de povestiri fantastice, “Plimbări cu Freud”, semnată chiar de un redactor al revistei “Vatra” ?
2. Poate fi un recul, după generaţia ’80, ai cărei membri au excelat în acest gen, dar nu au dat romane semnificative. Proza se tehnicizase excesiv, revelând nu o lume vie, ci chiar mecanismul scrierii ei. Azi e mai mult interes pentru viaţa socială, erotism şi se pot spune direct mai multe lucruri. În timp ce proza scurtă îşi permite să sugereze, romanul spune de-a dreptul. Pe urmă, o schiţă îţi cere tot atât de mult efort cât ai consuma pentru scrierea unui sfert de roman. „Am scris lung, spunea Creangă, fiindcă n-am avut timp să scriu scurt”. (Să nu uităm că ne aflăm pe vremea lui Caragiale! ) Nu trebuie să ascundem faptul că prestigiul literar dobândit prin scrierea unui roman reuşit nu se compară cu cel obţinut prin publicarea unei cărţi de proză scurtă. Greutatea unei literaturi e dată, în primul rând, de romanele pe care le etalează. Există credinţa justificată că nu poţi fi mare scriitor dacă scrii numai proză scurtă. Excepţie a făcut Cehov. Credeţi că I. L. Caragiale ar fi fost atât de important dacă nu ar fi scris şi piese de teatru ? Proza scurtă se supune unor exigenţe şi rigori foarte înalte, iar satisfacţiile nu cred că sunt pe măsura efortului depus de scriitor pentru a construi textele. Într-o carte de proză scurtă trebuie să-ţi probezi talentul cu fiecare pagină, cu fiecare titlu. Dacă nu-ţi ies şapte capodopere din zece bucăţi, n-ai făcut nimic. Altă condiţie a reuşitei este să scoţi la lumină o lume inconfundabilă, precum Cehov sau Caragiale. Cu alte cuvinte, să ai geniu literar. Altminteri, poţi scrie mii de schiţe, aflându-te doar în treabă...
3. Comparaţia cu hamburgerul şi prânzul copios nu prea ţine. Proza scurtă e, ca să spunem aşa, un hamburger la fel de săţios ca şi un prânz copios...
4. Cu cititorii e mai complicat. Înainte de ’89 se citea relativ mult, apoi din ce în ce mai puţin. Înainte de Revoluţie oamenii citeau cu consecvenţă, în special romane, cititorul căutând anumite adevăruri sociale şi politice, ascunse cu dibăcie în ţesătura textului. Am impresia ( poate greşită) că după ’89, atunci când încă se mai citea câte ceva, era preferată proza scurtă, dintr-o lipsă acută de timp. Acum autorii se citesc între ei. Şi nici măcar atât. La noi e o disjuncţie între literatura de valoare care se adresează criticilor, pe de o parte, şi cărţile comerciale care, doar ele, sunt scrise pentru cititorul de rând, pe de altă parte. Chiar Mircea Cărtărescu, scriitorul român de azi cel mai mediatizat, scrie distinct în registru „înalt” („Orbitor” şi „Rem”) şi în registru „jos” („De ce iubim femeile”). El este cunoscut mai ales pentru puţina literatură de proastă calitate pe care o scrie. Paradoxal, cu cât o carte de literatură română e mai valoroasă, cu atât prinde mai puţin la publicul larg. Editura „Cartea Românească” tipăreşte cele mai bune cărţi, obţine cele mai multe premii literare, dar vinde printre cele mai puţine volume. Întrebarea e dacă vom reuşi să scriem cărţi de valoare care să poată fi gustate de toată lumea, aşa cum făceau, în perioada interbelică, Sadoveanu, Rebreanu, Călinescu, etc... De altminteri, primii doi trăiau din scris... Cert e că proza scurtă nu numai că nu a murit (de ce să o facă, la urma urmelor ?), ci că nu va dispărea niciodată.
5. Nu e nicio competiţie, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Există acum mai mulţi romancieri talentaţi şi mai puţini autori de povestiri, bine înzestraţi.
6. Nu sunt de acord că romancierii citaţi îşi au vârful de creaţie în domeniul genului scurt. Faulkner, Dostoievski, Mann şi Conrad au dat măsura întregului lor talent în romane. Hemingway, înr-adevăr, e mai mare ca autor de povestiri, iar Tolstoi a strălucit în ambele genuri. L-aţi uitat pe Dino Buzzati care a scris cu o desăvârşire egală, dacă se poate spune aşa, atât romane cât şi povestiri. La noi, Gala Galaction a scris romane proaste, dar nuvelele sale sunt antologice. Foarte aproape de el se află Fănuş Neagu care este admirabil ca autor de povestiri, dar a dat şi două bune romane : „Îngerul a strigat” şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Al treilea, „Scaunul singurătăţii”, este de necitit. Foarte buni ca autori de proză scurtă au fost Nicolae Velea, Theodor Mazilu, Radu Cosaşu, Tudor Octavian, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Ioan Groşan, Mihai Sin, Şt. M. Găbrian, Mircea Opriţă, Maria-Luiza Cristescu, Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Constantin Stan şi Alexandru Papilian. Anton Holban, G. Călinescu, Mircea Horia Simionescu, Marin Preda, D. R. Popescu, Radu Petrescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Schwartz, Vasile Andru, I. D. Sârbu, Costache Olăreanu, Gabriela Adameşteanu, Petru Cimpoeşu, Sânziana Pop, Sorin Preda, M. Sadoveanu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian, Eugen Barbu au fost la înălţime pe ambele fronturi, ultimii patru rămânând structural povestitori. În sfârşit, Camil Petrescu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Florina Ilis, Dan Stanca şi Radu Aldulescu sunt incompatibili cu genul scurt. Un prim moment de împlinire a prozei scurte l-a reprezentat opera lui Negruzzi, când structurile sociale şi economice de tip burghez abia începuseră să se întrezărească. Atunci apăruseră primii cititori de literatură în limba română. Genul scurt a triumfat în literatura noastră, prin Caragiale şi prin Slavici, când societatea burgheză era în plină ascensiune, dar literatura însăşi nu era suficient de matură şi nu avea mijloacele necesare pentru a da romane de valoare. E şi o chestiune de sociologie. Ulterior, unii scriitori (Liviu Rebreanu, Constantin Ţoiu, Marin Preda, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu) îşi făceau mâna pentru viitoarele romane, scriind povestiri şi nuvele.( Acelaşi lucru îl face şi Ioan Groşan, de la care aştept, cu mare interes, romane care să rămână în istoria literaturii române.) E drept că unii au rămas definitiv nuvelişti, chiar dacă au scris şi aşa-zise romane. Lui Preda i-au reuşit câteva texte scurte memorabile, mai bune decât majoritatea romanelor care l-au făcut celebru.
7. Declinul prozei scurte nu este o problemă care să poată fi „rezolvată” de revistele literare. Va reveni în peisaj când va fi nevoie de ea. Revistele pot da o mână de ajutor, dar ar fi bine ca ele să publice orice fel de proză, cu condiţia ca aceasta să aibă valoare.
8. Am menţionat deja numele lui Bogdan Suceavă şi Dan Lungu. Dar sunt scriitori şi din alte generaţii care scriu proze de dimensiuni reduse, cum ar fi Kocsis Francisko, Daniel Vighi, Sorin Stoica, Răzvan Petrescu, Mircea Cărtărescu, Dumitru Ungureanu. Recent, am citit câteva proze scurte excepţionale, semnate de Călin-Andrei Mihăilescu, optzecist, profesor la Universitatea Ontario, Canada.
9. Generaţia 80 a excelat în proza scurtă pentru că acesta a fost programul ei estetic. Erau scriitori la fel de inteligenţi pe cât de talentaţi, instruiţi, formaţi de mentori de un desăvârşit bun-gust care nu tolera excesele artistice specifice romanului. Asta puteau , asta ştiau să facă, asta făceau. Şi o făceau excelent. E puţin lucru ?
10. Proza românească clasică n-a făcut, din păcate, şcoală. Ar fi interesant de identificat cauzele. Proză scurtă de bună calitate am avut însă în toate momentele importante din evoluţia literaturii române.
11. Din punctul meu de vedere, antologiile sunt interesante pentru toată lumea. Probabil însă că ele nu au strălucirea marilor romane, nu se vând corespunzător şi sunt percepute ca fiind realizate mai ales pentru critici.
12. Mai mult ca sigur că vor avea succes antologiile în titlul cărora va intra şi un element senzaţional, cu tentă comercială. Eu n-am putut intitula un roman „Maimuţele nopţii”, fiindcă editorul a fost atât de impresionat de cuvântul „harem”pe care-l folosisem iniţial, încât mi-a spus că nici nu încape discuţie să renunţăm la prostescul titlu „Maimuţe în haremul nopţii”, deoarece acesta este o garanţie sigură că volumul se va vinde...
În rest, lucrurile se aşează de la sine.

Recenzie la o carte nescrisă


Dacă aş scrie o carte, aceasta nu ar relata în niciun caz o poveste de dragoste. Ar fi o varianta a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scris-o şi n-o voi scrie niciodată .Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje.Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii, încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă... În altă ordine de idei, fiecare episod suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi, cu acelaşi personaj . Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru : nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând.
Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la acest roman nescris. Ea conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur, ştiu şi eu că toate cimitirile sunt pline de optimişti. În literatură, mai ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii care rămâne memorabilă sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici substanţa reală a operei respective , nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se numeşte”Lectură neterminată” şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani, la rând. Nu este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci nu se pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină. Nu ştia să facă nimic altceva : nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă în lume.După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri.Va fi, pentru un timp, complet imobilizat.
Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează situaţia. Dacă lucurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii, ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său ( profesor într-o localitate îndepărtată ), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat capătă obiceiul de a se juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască prpozitii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul sau mai multe obiecte. Cuvântul câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântâni… “Apă” i-a readus în minte tote râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate.“Mărul” i-a adus în cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor “labirint”, “deşert” şi “munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul “om”. Încercă efortul neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu toate gândurile preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile, expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc, fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere. Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu “Domnişoara Pogany” a lui Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne lectura… Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi întâlneşte o fată pe care nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind capitole întregi şi revenind asupra altora deja parcurse. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca într-o bună zi să îi cadă în cap lustra şi să moară după două ore de agonie. Nu reuşise să-şi păcălească destinul… Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. De aici romanul nu mai dă de înţeles nimic. Mai departe rămâne mut.

Niciun comentariu: