1. În primul rând, Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina.
2. Odată cu apariţia generaţiei ’80, în peisajul literar autohton s-au schimbat timbrul poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei... A fost şi meritul, niciodată suficient subliniat, al mentorului Nicolae Manolescu, un critic de direcţie, strălucitor, cu gusturi moderne, reformatoare. Au fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Am asistat chiar la o polemică în cadrul Cenaclului de Luni, între Radu Călin Cristea, care susţinea că poetul aduce ceva esenţial din fiinţa sa, care joacă un rol de liant în lumea cuvintelor, şi celilalţi membri ai cenaclului ( Stratan, Iaru şi Coşovei : Cărtărescu încă nu se impusese) care făceau deseori front comun împotriva tuturor şi susţineau că poetul nu aduce nimic în organizarea textului, poezia fiind rezultatul orientării cuvintelor după inefabilele lor linii de forţă. Mie mi se părea că adevărul este la mijloc, dar Nicolae Manolescu a ţinut partea celor trei, respingând punctul de vadere al lui Radu Călin Cristea... Când l-am cunoscut pe Muşina, prin 1977, în căminul studenţesc „Grozăveşti”, primele sale cuvinte despre programul poetic al generaţiei “80 au fost :”Noi surprindem viaţa adevărată, suntem realişti.” În sinea mea m-am gândit că am de-a face cu un idiot care nu ştie ce vorbeşte, din moment ce nu existaseră niciodată poeţi „realişti”, cu excepţia proletcultiştilor care, în fond, nici nu erau poeţi... Evident că el nu ştia să-şi expună doctrina poetică, iar eu eram limitat de lecturi insuficiente şi mă înşelam în privinţa celui care avea să devină unul dintre baronii generaţiei. Livrescul şi citadinismul au fost cultivate în mod programatic. Nu, „mimesis-ul” nu caracterizează lirica lui Stratan.. El „cultivă absenţa, virtualitatea, adică negativitatea lucrurilor”, după cum spunea primul său comentator, acelaşi N. Manolescu. Poezia lui Stratan este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o emoţie insesizabilă...
3. Da, o mare parte a poeziei lui Stratan, mai ales volumul „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”, ţine de intertextualism şi postmodernism. Stratan este cel care a fixat pentru totdeauna imaginea „noului rapsod" : „Mărturisesc. Am scris totul / În beţii, lupanare. Sînt Maţe-Fripte. / Privesc la comedie, plîng. / Curat murdar. Căldură mare.”
4. „Aer cu diamante” a fost o explozie incomparabilă de frumuseţe şi originaliate. A fost o bombă literară care a bulversat atmosfera culturală amorţită din epocă. A fost un atac al lupilor tineri care i-a intimidat pe „elefanţi”. Toţi cei patru poeţi – Coşovei, Iaru, Stratan şi Cărtărescu – au ieşit în faţă cu texte de mare valoare artistică. Sigur, a contat şi faptul că autorii au fost prezentaţi de N. Manolescu care i-a susţinut şi moral... Şi ajungem din nou la rolul foarte important al mentorului...
5. Stratan e un poet lapidar, foarte concentrat, care face economie de cuvinte. Nu găsim la el revărsările diluviene de cuvinte, specifice altor poeţi. „Euforia ludică şi compoziţională, verva interogativă” ( Al. Cistelecan ) sunt atent suprevegheate de o ordine barbiană, filtrată prin lectura lui Doinaş.
6. Stratan a fost un mare poet şi, cum spuneam, un personaj care trăia în propria ficţiune. Era un personaj care a sărit din Cehov şi Caragiale direct în paginile scrise de el însuşi. Îl văd pe Stratan ca pe „Maestrul” lui Bulgakov şi prinţul Mâşkin al lui Dostoievski ... Un fel de Ladima cu o aureolă slavă... „Rege pe hârtie”, el nu a putut supravieţui într-o junglă literară şi socială...
7. Moartea devenise o temă obsedantă în poeziile scrise în ultimii ani : „Mai mult ca moartea”, „De partea morţilor” etc. Zâmbetul caragialian îmblânzit de fantezie şi de o toleranţă rusească se transformase într-o grimasă, o adevărată mască a neliniştii şi a suferinţei... Eleganţa şi răceala versurilor din tinereţe fac loc unor formulări cu irizări semantice întunecate. „Realul” este apropiat doar spre a fi abandonat definitiv. Amestecul de planuri probează mai multă maturitate poetică, dar lasă un gust amar, de tragedie iminentă... Despre „perimetrele de exprimare a lui Ion Stratan” s-ar putea scrie o întreagă carte... „Limbajul exterior” de care vorbiţi este cel care făcea din Stratan un actor fascinant, inconfundabil...
8. Se poate stabili o filiaţie Eminescu – Arghezi – Barbu – Nichita Stănescu – Ion Stratan. Fiecare dintre ei stăpâneşte perfect un echilibru unic între plastic, concret şi uneori comic, pe de o parte, şi abstract, intelectual şi nobil, pe de altă parte. Toţi cultivă asocierile şocante, fiind novatori la nivel sintactic, morfologic şi lexical. Stratan a recuperat sonurile unor înaintaşi în mod parodic. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi ( Ion Barbu, Nichita Stănescu ), el i-a continuat într-o manieră originală, surprinzătoare.
9. Da, generaţia ’80 a fost un brand. Stratan s-a înstrăinat însă de timpuriu de colegii săi şi a urmat propriul drum.
10. Cred că Nicolae Manolescu şi Al. Cistelecan au înţeles foarte bine poezia lui Stratan. Poate şi alţii. În orice caz, nu e drept că despre el se vorbeşte azi foarte puţin. Sunt sigur că nu se va scufunda în uitare. E regretabilă suficienţa unor critici care cred că există numai autorii pe care i-au citit ei. Citeam o cronică a unui autor de prestigiu la un volum de critică semnat de Tudor Cristea. Recenzentul, pe care-l admir mult, îi reproşa autorului că se ocupă şi de autori „ mai puţin cunoscuţi”, cum ar fi Dumitru Ungureanu şi Nicolae Neagu. Vedeţi ce va să zică ? Dacă nu te vede lumea în fiecare zi pe Calea Victoriei şi nu toceşti pragul redacţiilor, eşti, nu-i aşa, mai puţin cunoscut sau chiar deloc... La ce mă gândesc când vreau să-l evoc pe Stratan ? La faptul că lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni şi poeţi ca Ion Stratan. Mă gândesc la caracterul său nobil, înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, umorul său, la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, din perioada tinereţii, la destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu