sâmbătă, 14 martie 2009

Un oraş borgesian

Trec rar prin Bucureşti, o dată la două-trei luni, şi de fiecare dată îmi pare că mulţimile de oameni care mişună pretutindeni, înfometaţi, depresivi, clorotici, umflaţi, disperaţi, au ieşit din infinite labirinturi subterane. La fel de indiferenţi ca acum treizeci de ani. Unii, supraponderalii care circulă în limuzine, par coborâţi din desenele animate ale unui realizator cu gusturi groteşti. Cohorte de "şmecheri" stau în spatele acestei reprezentaţii de bâlci, se "dreg" şi tratează afaceri prin restaurante de lux sau prin cluburi private. Pe intelectuali îi recunoşti după aerul absent, distincţia ştearsă şi melancolia cu care acceptă absurda piesă de teatru care se joacă sub ochii lor.
Prin 77 unei bătrâne îi venise rău în tramvai. Se prăbuşise pe podea. E beată, a spus cineva. Afară ploua cu picături mici şi dese. La prima staţie, câţiva voluntari au apucat-o pe femeie de braţe şi de picioare, au coborât cu ea, au întins-o pe peronul pustiu, au urcat iarăşi în tramvai, oftând mulţumiţi, şi am plecat toţi, uşuraţi, mai departe. Sub ploaia deasă femeia zăcea nemişcată pe betonul rece. Poate murise, dar asta nu interesa pe nimeni.
Probabil că, azi, baba n-ar scăpa nebuzunărită. Trec prin piaţă. Grămezi mari de mere roşii îmi fac cu ochiul. Un moldovean tânăr, simpatic, cu faţa rozie acoperită de pistrui mă îmbie :
- Luaţi de la mine mere sănătoase !
De când mă ştiu, am o slăbiciune pentru moldoveni. Sunt artişti, sunt frumoşi, sunt toleranţi şi prietenoşi. Sunt plini de afectivitate, ca şi ruşii. Am cunoscut un moldovean, Costache, student la Geologie, care avea mult umor, aproape cât Ion Stratan. Nu uit niciodată că Emil Brumaru e moldovean. Nichita Danilov, la fel. Cu mulţi ani în urmă am discutat, o noapte întreagă, cu dulcele poet Daniel Corbu. Dacă aş avea posibilitatea, m-aş stabili la Iaşi, în Copou, sau mi-aş face o bojdeucă în Ţicău, cum avea Mihai Ursachi. Mă uit la merele băiatului şi trec mai departe. Puţin mai în interiorul pieţei, văd mere şi mai frumoase.
- O să vă întoarceţi la mine, îmi strigă roşcovanul cu ochi luminoşi.
Îl întreb pe bărbatul care mă însoţeşte :
- Care mere ţi se par mai bune ?
- Ale moldoveanului, îmi spune el. Sunt româneşti şi sunt mai gustoase.
Mă întorc.
- Nu v-am spus eu că o să vă întoarceţi ? zice bucuros tânărul, în timp ce îmi încarcă sacoşele.
Ieşim din piaţă. Am impresia că trec printr-un oraş asediat. Sau ocupat. Vechii stăpâni au fugit şi acum ocupanţii devastează totul. Mi-a teamă să intru cu maşina în oraş şi apelez totdeauna la un şofer experimentat. Timpul şi paşii trecătorilor au raşchetat, pur şi simplu, trotuarul de pe Bulevardul Elisabeta. Un vagabond bărbos şi optimist se aşează pe balustrada metalică din faţa fostei Case Centrale a Armatei şi îşi scoate clondirul din buzunar. Îl admir. Cel puţin ăsta a fost consecvent toată viaţa. Acum câţiva ani, trecând pe aici noaptea, am văzut lumină la demisolul din zona cinematografelor. M-am oprit o clipă. Prin geamul spart se vedea cum câţiva boschetari puseseră de un chef. Beau şi fluturau pe sub bărbi nişte cărţi de joc.
La librăria Eminescu, unde intru, un vânzător morocănos mă priveşte îndelung, în timp ce dau ocol rafturilor încărcate cu cărţi. În fund, două exemplare ale "Maimuţelor..." mele. O întreb pe o tânără despre ultimele exemplare ale "Bibliotecii lui Noe". Mă îndrumă către subsol. Nu găsesc nimic. Urc şi caut în continuare volume ale unor tineri scriitori. Am umplut coşul. Vânzătorul posomorât îmi zâmbeşte, se apropie conspirativ şi îmi recomandă "De veghe-n lanul de secară" a lui Salinger. Nu-i spun că am citit tot Salinger şi că am scris şi un eseu despre el. Îi mulţumesc, iar omul pare încântat de binele pe care tocmai l-a făcut unui semen de-al său. Mă gândesc să-l caut pe Liviu Papadima, la Litere. Renunţ. E târziu şi şoferul mă aşteaptă cam de multişor.
La întoarcere, trec din nou pe lângă piaţă. Un scriitor celebru se luptă eroic cu o sacoşă mormănită cu legume şi zarzavaturi. Fulgerător, în minte îmi vine momentul când Marquez l-a văzut pe o stradă, pentru prima şi ultima oară, pe Hemingway. Columbianul nu avea intimităţi cu americanul. Dar eu îl cunosc pe marele scriitor român, cocoşat acum sub greutatea cumpărăturilor. Nu ne-am mai văzut însă de peste două decenii şi jumătate. Cobor geamul maşinii şi îl strig :
- Ce faci, bă ?
Luat prin surprindere şi năucit de ploaia rece, marele creator se întoarce, îmi zâmbeşte confuz, face un gest nedecis şi brusc, cuprins de o spaimă inexplicabilă, o zbugheşte pe după colţul unei dughene. Nu mă recunoscuse.

Niciun comentariu: