joi, 3 martie 2011

Dragostea este pseudonimul morții. „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean

Mă țin de multă vreme să scriu despre două romane memorabile, semnate de doi cunoscuți poeți și apărute în ultima vreme : Răcădina de bucsau de Ovidiu Nimigean și Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany. Ca să nu încapă nicio discuție, precizez că le-am numit în ordinea apariției. Nu m-am pronunțat până acum din motive obiective. Criticii literari s-au pronunțat elogios, iar scriitorii care fac și comentariu de carte s-au manifestat elocvent. De pildă, Horia Gârbea și Radu Aldulescu. Voi dedica și eu câte o postare fiecăruia dintre cele două excepționale opuri.
S-ar părea că romanul românesc trece printr-un moment fast, asemănătoare cu cele din anii '30 si '68-'73 ai secolului trecut. O noutate ar fi că multe dintre romanele de excepție publicate azi vin din partea celor care ne-au obișnuit cu volume de versuri. E departe prejudecata, împărtășită de criticii interbelici, că poeții nu pot scrie romane ! Acum zâmbim cu înțelegere când citim că o capodoperă precum Cimitirul Buna-Vestire a lui Arghezi nu e propriu-zis un roman, pentru bunul motiv că nu conține...suficient epic.
Aș remarca mai întâi o nuanță stilistică pe care o introduc, în roman, autorii care scriu și poeziii.  Stilul romancierilor mai vechi în meserie prezintă o lipsă de discreție specifică, prin care sunt scoase la lumină cât mai multe amănunte revelatoare și uneori cinice, legate de personaje.Tipul de scriitor despre care vorbesc dă cărțile pe față, arătând aproape totul. E prea puțin loc pentru mister sau simboluri. Romancierul trecut prin formele lirismului păstrează „cinismul” înaintașului său, dar aduce, în plus, o frazare în care un isesizabil halou de semnificații însoțește tot timpul descrierile și faptele relatate. Ca în Biblie, în umbră se simt mereu simbolul și un joc complicat de prezențe și absențe, de sensuri și revelații de adâncime. Sigur, nu trebuie să generalizăm. În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu, un romancier pursânge,  procedează și el precum poeții, cu efecte dintre cele mai spectaculoase.
Am căutat ani în șir primul roman al lui Ovidiu Nimigean, Mortido,  Ed. Versus, 2003, dar n-a fost chip să-l găsesc nicăieri. Am citit o recenzie în România literară și mi-am dat seama că e o carte cu intrigă polițistă, dar cu rafinamente incomparabile. De data aceasta am avut mai mult noroc : prietenul Pantacruel, entuziasmat de de Rădăcina de bucsau, mi-a trimis-o cu promptitudine. Rădăcina de bucsau e un roman dens, de o mare forță epică, plin de culoare, cu multiple irizări semantice și  construit sub semnul tragicului. E cartea unei pierderi fundamentale și a unei regăsiri de sine. Un peisaj după o bătălie : ce s-ar mai putea face când ai pierdut totul ? Realismul minuțios al narațiunii nimerește coarda magică a valorilor general-umane, ieșind din sfera unei experiențe personale. Protagonistul își ratează marea dragoste, dar construiește în jurul acesteia o poveste exemplară. E povestea veșnicei renașteri, adică a literaturii adevărate. Eroul se reîntoarce la origini și acționează de multe ori mecanic, sub impulsul unor îndatoriri de neocolit. Notațiile sale sunt deseori de o cruzime specifică, iar el manifestă, pentru prezent, o indeferență asemănătoare cu a lui Meursault, personajul lui Camus. Această detașare îi și permite să-și convertească trăirile într-un obiect estetic. Călătoria într-o realitate ultimă - mama, copilăria, casa părintească -, îi permite o confruntare cu una dintre ipostazele morții.  Dar acesta este numai un plan al cărții. În celălalt, trecutul e sfâșietor și colorează, tragic,viața de zi cu zi a personajului. Remarc aura care însoțește fiecare scenă, ca în tragediile clasice, dar și frumusețea și acuitatea dialogurilor.
Radu Aldulescu a scris despre Rădăcina de bucsau,  în Luceafărul, nr. 1, 2011 : „ săptămâna trecută am ajuns să exclam : aș fi murit sau aș fi înnebunit de fericire, dacă aș fi scris acest roman. ” 
Confirm că este o mare bucurie să citești o aemenea carte.

9 comentarii:

El Desdichado spunea...

E neaparat sa citesc cartea asta, prea o lauda toata lumea!:)

Anonim spunea...

Ce e totusi curios este de ce nu apar romane despre realitatea zilei in Romania. Un roman al carui subiect sa se situeze temporal in jurul crizei si soldatilor din Irak de acum cativa ani, sau al mineriadei, sau al oricarei eveniment din ultimii 20 de ani incoace. Am scris un articol (cam retoric ce e drept) pe tema asta candva...sunt curios ce opinii ar impartasii oamenii pe acest subiect

Anton spunea...

Mă bucur pentru rezonanţa luminoasă pe care a avut-o în spiritul dumneavoastră romanul domnului Nimigean şi totodată pentru consistenţa crescândă a succesului acestui roman.

Aris spunea...

Se cunoaste invidia dintre scriitori si lipsa de respect, totusi dvs faceti exceptie si ma bucur ca descopar, din ce in ce mai des, oameni de calitate in tara asta...
Poate ar trebui sa facem o reclama mult mai agresiva autorilor autohtoni pentru a incuraja si stimula cultura din Romania.

Şerban Tomşa spunea...

El Desdichado,
e un roman reușit, foarte frumos și substanțial

Şerban Tomşa spunea...

Subsoare,
e interesant punctul de vedere. Sigur, ne interesează o temă sau alta, dar important este ca, despre orice ar scrie un autor, acesta să realizeze o operă de artă.

Şerban Tomşa spunea...

Marin Anton,
o rezonanță luminoasă a avut, în sufletul meu, și romanul dumneavoastră „Eu gândacul”, dar nu sunt sigur că i-am „prins” toate atuurile artistice. Și nu știu dacă sunt convingător când mă entuziasmez ori când sunt mai ponderat. Nu-mi dau seama care ipostază îmi vine mai bine...
O problemă de discutat ar fi cât lirism permite un roman, fără să-i dăuneze structurii de ansamblu.

Şerban Tomşa spunea...

Aris,
printr-o ciudățenie a naturii, nu am trăit niciodată sentimentul de invidie, chiar când am fost pus în situații aproape umilitoare. De aceea pot să mă bucur și pentru alții la fel de intens ca și pentru mine. Lecturile mele sunt totdeauna empatice și scriu numai despre ceea ce îmi place. Din fericire, cunosc scriitori altruiști, cu un caracter nobil, cum ar fi Horia Gârbea și Radu Aldulescu. Sunt puțini ca număr, dar foarte importanți din punctul de vedere al operei... :)

Şerban Tomşa spunea...

Marin Anton,
am găsit și alte nuanțe avantajoase în romanul dumneavoastră. Voi relua postarea într-un moment cât mai potrivit.
Ținem legătura.