Adela. O iubire fin de siècle

Am recitit cu mare bucurie Adela lui G.Ibrăileanu. Lucrurile esenţiale s-au spus despre acest roman. Nicolae Manolescu i-a consacrat cărţii o analiză excepţională în Arca lui Noe, vol II, Ed Minerva, 1981, pag. 131-160, relevând resorturile subconştiente ale pasivităţii personajului masculin, doctorul Emil Codrescu.
Mă interesează ânsă cum apare erosul în opera lui Ibrăileanu, în comparaţie cu alte opere contemporane cu epoca în care se desfăşoară acţiunea din text sau cu volume apărute aproximativ în aceeaşi perioadă. E semnificativ că, deşi autorul scrie cartea în anii '30 ai secolului trecut, Ibrăileanu datează naraţiunea ca petrecându-se în "189...".
Femeile sunt îmbrăcate, acoperindu-şi pielea în totalitate. Adela are o fixaţie în a-şi trage tot timpul fusta până la vârful pantofilor. Reflecţiile personajului-narator sunt de mare rafinament, bazate pe scene de neuitat. În timpul unei plimbări, Emil Codrescu şi Adela stau pe capra trăsurii, alături de vizitiu şi bărbatul resimte ca pe o mare bucurie contopirea umbrei sale cu cea a femeii iubite. Într-o seară, la despărţire, tânăra îi strânge mâna, iar el, pentru a păstra căldura trupului ei, deschide uşa cu...stânga. La un moment dat, într-o excursie, Adela bea apă dintr-un recipient şi îi oferă şi lui Codrescu, după ce varsă puţin lichid. Gestul acesta îl contrariază pe medic care vede aici semnul unei distanţe afective. În sfârşit, la ultima lor întâlnire, Codrescu îi scoate mănuşa unei mâini şi îi sărută degetele şi antebraţul. Acţiunea lui este analizată de comentatori ca o supremă perversiune ! E o luare în posesie aproape simbolică, pentru că Emil Codrescu completează cu sensibilitatea sa puţinele şi firavele îndrăzneli pe care şi le permite.
Ce fac în acest timp femeile din cărţile lui Creangă, pe de o parte, şi Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban şi Max Blecher, pe de altă parte ? Călugăriţele primului se călăresc berbeceşte, cu călugării, prin tufişurile de la Agapia şi cântă voioase, ei ţinându-le isonul.
În zonă, "toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...

Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie."
( Las la o parte că şi Adela vede, în camera unui stareţ ,o tânără îmbrăcată sumar, cu părul pus pe moaţe ! ) Limbajul naratorului este aluziv, cu perdeaua numai pe jumătate trasă, ca şi în Moş Nechifor Coţcariul, unde bătrânul harabagiu desfăşoară o strategie impresionantă pentru a petrece noaptea, în pădure, cu tânăra evreică Malca.
Îndrăgostite sau nu, eroinele lui Camil şi ale celorlalţi nu sunt năzuroase şi fac amor prin automobile, în apartamente închiriate sau în propria locuinţă, cu sentimentul că-şi împlinesc sentimentele sau că practică un sport plăcut şi folositor. Doamna T. se culcă, la un moment dat, cu un individ insipid, numai fiindcă îi este milă de el. Emilia Răchitaru, actriţă lipsită de talent şi de inteligemţă, e un fel de damă de companie. La Camil şi H. Bonciu găsim şi timide detalii anatomice. Aş zice că, în cazul interbelicilor, sexualitatea apare ca un factor de normalitate.
Dar în literatura de azi cum stau lucrurile ?
E, aici lucrurile sunt mai complicate şi voi discuta cu alt prilej această temă.