Zilele trecute l-am revăzut pe Costică Boieru, cunoscut interpret de muzică lăutărească, artist autentic şi unul dintre prietenii mei din copilărie.
În primii ani ani de viaţă împărţeam cu Costică duzii uriaşi din curtea fostului conac boieresc, ajuns sediul CAP. Pomii erau groşi şi înalţi până la cer şi făceau nişte fructe imense, rozii, dulci şi zemoase. Nu văzusem până atunci şi nici n-aveam să mai văd aguzi mai mari decât aceia. Ne împărţeam judicios zonele şi ne căţăram pe crengi, până în vârful coroanelor verzi şi parfumate.
Cum se întâmplă deseori, prietenia noastră s-a transformat, cu timpul, într-un război copilăresc, care a durat vreo trei ani. Eram clasa a V-a şi locuiam în Fărcăşanca, aproape de prietenul mei Ion Pantazi, iar drumul nostru către şcoală era o adevărată epopee. Plecam cu Ion de acasă şi în fiecare dimineaţă aveam de înfruntat mai multe încercări. Mai întâi trebuia să scăpăm, prin fugă, de furia unui gâscan nebun, proprietatea pădurarului Ion Manole. Treceam de biserică şi ajungeam în dreptul lui Gioni Mortu, un băiat roşcovan cu care mai târziu m-am împrietenit. Dar atunci Gioni ne ţinea calea şi ne pumnuiam bine cu el până reuşeam să trecem. Urmau CAP-ul, dispensarul veterinar, primăria şi făceam la dreapta pentru a urma, prin Ciurari, drumul către şcoala mare, cum îi spuneam noi. Şcoala mică, pentru clasele I-IV, funcţiona unde se află astăzi dispensarul uman. Acolo ne aştepta Costică Boieru, continuând un război zilnic şi matinal, care parcă nu se mai sfârşea. Ca în baladele populare, ne băteam amarnic şi cu Costică, iar în sprijinul nostru venea, din Gratia Mică, colegul meu de clasă Ion Teacă. Atunci Costică bătea în retragere şi răsuflam uşuraţi. Dar nu scăpam de bătaie niciodată, fiindcă, la destinaţie, intram în alte bătălii, cu dirigintele nostru, care ne aştepta cu bâta, la intrarea în sălile de clasă.
Mai târziu, Costică a devenit un tânăr înalt şi frumos, cu trăsături ceva mai fine decât ale lui Antonio Banderas. Juca tenis de masă şi, ca şi amicul său Casan, nu prea avea adversar.
Au trecut câteva decenii. Ducându-mă până în Cartojani, l-am văzut pe Costică la poarta cumnatului meu, care îi repara aerul condiţionat de la maşină. Am ezitat să mă duc la el, dar Costică s-a apropiat de mine şi mi-a zis :
- Eşti Şerban, nu ?
De mai multă vreme mi-am dat seama că memoria este unul dintre punctele forte ale artiştilor. Iar Costică Boieru este un cântăreţ de mare valoare, bucurând perpetuu sufletul nostru, însetat de frumuseţe.
Mă mândresc că am copilărit şi am fost prieten cu Costică Boieru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu