Cum a murit Anton Holban

Ştiam că Anton Holban a murit în urma unei operaţii. Ca şi prietenul şi mai târziu adversarul său Octav Şuluţiu, Holban o iubise fără speranţă pe Lydia Manolovici, o frumoasă şi capricioasă evreică, fiica unui industriaş de succes. În 2009 am scris un text pe această temă : O femeie şi trei romane. Scrisoare domnului Anton Holban :
"Stimate domnule Anton Holban,
istoria literară v-a rezervat un loc de onoare, pe lista celor mai moderni romancieri români. Eraţi un om instruit, profesor de franceză, specialist în Marcel Proust şi un prozator care se ţinea la curent cu cele mai noi tehnici narative etalate în Occident. Aveaţi o carieră frumoasă în faţă, viitorul vă surâdea şi o cunoscuseţi pe Lydia Manolovici. Era frumoasă şi bogată. În timpul rămas între două reprize de shopping, ea răsfoia o carte sau dormea. Era una dintre acele femei care nu spun nici da, nici nu. Cu alte cuvinte, inaccesibilă pentru timizi, dar o pradă uşoară pentru capsomani. Lydia avea însă o cumplită însuşire : făcea colecţie de bărbaţi, de preferinţă intelectuali, pe care îi plăcea să-i umilească. Experienţa ne învaţă că nu există dragoste la a doua vedere. Este sau nu este. Şi mai trebuie să nu uităm un lucru : dacă i-ai permis unei femei să te folosească drept scuipătoare, ea va face acest lucru toată viaţa. Mă întreb ce simţeaţi când ea se afişa cu bărbaţi chiar pe terasa aflată vizavi de garsoniera în care locuiaţi. O făcea, desigur, intenţionat.
Primul scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât, dar tânăra răsfăţată voia să ştie "cum sărută un scriitor". Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate. I-a dedicat şi romanul Ambigen. Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Aţi rupt prietenia, rivalitatea atinsese cote periculoase, dar drama era trăită mai mult de Şuluţiu. Scria continuu despre ceea ce-l frământa, mărturisea că vă detestă, apoi vă găsea scuze şi tot aşa... Niciunul dintre dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca fără prea multe mofturi cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop, dar, se pare, foarte viril. Dumneavoastră aţi scris, pentru ea, romanul Jocurile Daniei, din care aţi publicat fragmente ce au inflamat şi mai tare lucrurile. Aţi pus paie pe foc. De altminteri, suspiciunea şi gelozia sunt stările pe care le evocaţi magistral şi dumneavoastră. Doi oameni chinuiţi scriu două romane despre o femeie capricioasă. Urâtă afacere ! L-am auzit, cu ani în urmă, pe un celebru critic literar spunând că trebuie să fii tâmpit ca să te sinucizi din cauza unei femei. Uneori cinismul este în floare. În studenţie aveam un amic pe care iubita sa, o serafică studentă la medicină, îl părăsise. Cu toate astea, el se obişnuise să îi ducă dimineaţa la uşă un trandafir şi un rondel scris pe o foaie de pergament. De fiecare dată auzea din interior nişte suspine şi gemete suspecte. După două săptămâni presărate cu trandafiri şi poeme, tânărul meu prieten s-a oprit să asculte cu mai multă atenţie zgomotele care veneau din apartamentul tinerei. Cum încă nu-i înapoiase medicinistei cheia, a descuiat uşa şi a pătruns în dormitor. Bănuia că ea este bolnavă, suferă de dragul lui şi altele de acest fel. Nu vă mai spun însă ce a văzut că făcea ea cu un negru viguros - foarte viril şi ăsta ! - , în patul înconjurat de florile lui şi de foile de pergament acoperite cu versuri. Sentimentele şi arta sa îi slujeau africanului ca afrodisiac ! Ei, bine, Lydia Manolovici a găsit, la rândul său, pe cineva mai cinic decât ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familiii de evrei, a făcut amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un roman, Oameni cu joben, - al treilea ! - în care a trecut toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei. Cum bătrânul n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul ! Lydia a avut, în cele din urmă, ce a meritat ! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum intuiseţi dumneavoastră cu mult înainte. "De ce se supără Şuluţiu, aţi fi spus de faţă cu câţiva prieteni, când este evident că tatăl său nu o va da după niciunul dintre noi, fiindcă suntem amândoi săraci ? "
Şi a venit momentul când aţi murit absurd, la nici 35 de ani, în urma unei operaţii. V-aţi născut în februarie şi aţi pierit în ianuarie. (Profesorul universitar Mihai Zamfir v-a dedicat, de data aceasta dumneavoastră, romanul Poveste de iarnă .) Şuluţiu nu a venit la înmormântare, regretându-şi după aceea resentimentul, iar Lydia, aflând tristul eveniment, a râs şi a pus muzică... Poate vă amintiţi că şi Veronica Micle, aflată în compania unor tineri ofiţeri, informată fiind că Eminescu decedase la spitalul de nebuni, a râs în hohote...
Când aţi trecut la cele veşnice, s-a întâmplat un fapt straniu. În vreme ce dumneavoastră vă dădeaţi sufletul la Bucureşti, bunica dumneavoastră, care îşi aştepta şi ea sfârşitul, la Fălticeni, în Moldova, le-a povestit celor din casă că v-a văzut cum staţi în pragul uşii, ca şi cum aţi fi regretat ceva, şi cum v-aţi îndepărtat cu tristeţe. Şi asta exact în momentul morţii !
A venit, în final, la înmormântare, momentul acela grotesc, burlesc, nici nu ştiu cum să-l calific, când prozatorul H. Bonciu, ţinând să vorbească la ceremonia de adio, şi-a început astfel cuvântarea funebră, cu ochii aţintiţi la sicriu şi spre consternarea tuturor celor prezenţi : "Dragul meu bidon de plastic ! " Cred că a fost prima dată când aţi râs zdravăn, din toată inima. Dar n-aţi făcut-o în lumea noastră trecătoare, cu răsărituri de soare superbe şi femei frumoase şi insensibile."
 Răspunzând la o anchetă literară, criticul literar Marius Chivu a spus, foarte inspirat, pe aceeaşi temă :
"Aş juca adevăr şi provocare cu frumoasa şi uşuratica Lydia Manolovici de care s-a îndrăgostit Anton Holban şi care l-a inspirat să scrie romanul Jocurile Daniei, unul din favoritele mele. De Lydia Manolovici, fiica unui industriaş bogat din interbelic, era îndrăgostit şi prietenul său, Octav Şuluţiu, care a scris şi el un roman inspirat de ea: Ambigen. Gelosul Şuluţiu a rupt atunci prietenia cu Holban (“Pe Holban îl urăsc, l-aş insulta, l-aş bate, l-aş ucide”, nota el în jurnalul ţinut în anii ‘30) şi a scris la adresa lui un violent pamflet intitulat “Licheaua sentimentală” (Mihail Sebastian i-a bătut atunci obrazul lui Şuluţiu într-o scrisoare de reproş: “Atacul dumitale aşa de străveziu, de indiscret şi de brutal nu se justifică cu nimic…”) Însă, în timp ce Lydia Manolovici avea nesfârşite convorbiri telefonice cu Holban, iar Şuluţiu îi trimitea flori şi scrisori înfocate, Zaharia Stancu era cel care câştiga bătălia amoroasă. Va scrie şi el un roman: Oameni cu joben. Când în 1940 Holban a murit la doar treizeci şi ceva de ani, Şuluţiu şi-a regretat comportamentul şi a scris: “Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit?…” Tot atunci, Medy, sora Lydiei, i-a scris lui Şuluţiu: “Lydia când a auzit de nenorocire, a râs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Aş întreba-o pe Lydia dacă chiar a râs."
Ceea ce am aflat recent este că Holban era bolnav de nervi, cum se spunea pe atunci. Era tot timpul agitat, nu-şi găsea locul şi niciun tratament nu dădea rezultate. Până la urmă, medicii s-au gândit la o soluţie extremă : o operaţie prin care să i se secţioneze prozatorului nervul simpatic. Operaţia a reuşit, pacientul a murit.
Mă încearcă o mare amărăciune la gândul că autorul Ioanei ar fi putut fi salvat, dacă ar fi fost tratat corespunzător şi îmi amintesc de un poem al lui Sorescu, Leac,  pe care îl citeam în adolescenţă, în paginile revistei  Luceafărul :
Când se dă de leacul unei boli
Toţi cei care au pierit de acea boală
Ar trebui să învieze
şi să-şi trăiască în continuare
Restul de zile
Până la îmbolnăvirea de o altă boală
Al cărei leac n-a fost încă descoperit.